Sacra ardere de sine - Scene dintr-o căsnicie

Întotdeauna mi s-a părut fascinantă personalitatea lui Ingmar Bergman, ale cărui filme aveau să fie un reper pentru regizori atât de diferiți precum Andrei Tarkovski și Woody Allen. Problematica bergmaniană pare să îl preocupe constant și pe Radu Jude (în câteva din filmele de scurt, mediu și lung-metraj care l-au consacrat: Alexandra, Dimineața, Cea mai fericită fată din lume, Toată lumea din familia noastră, O umbră de nor, Aferim), încă înainte de a fi transpus, pe scena Teatrului Național Timișoara (prezentat în premieră în martie 2016), trama din Scene dintr-o căsnicie – serial TV realizat de cineastul suedez în 1973 și apoi difuzat cu la fel de mare succes în sălile de cinema. 

Ingmar Bergman

Care este, aici, această problematică? Simplificând, meandrele unui cuplu în destrămare și zadarnicele încercări ale soților – Johann (Ion Rizea), Marianne (Alina Ilea, Claudia Ieremia) – de a afla unde, când și cum au început să se mintă. Efortul e cu atât mai anevoios, cu cât însăși existența adevărului – a oricărui adevăr – este pusă sub semnul îndoielii. „Iubirea cea mare” (cum spun versurile unui cântec din anii 70) poate fi alungată, se știe, „chiar și de-o boare” atunci când „oarba ispită” o găsește „obosită, plictisită”. Nemaifiind păzită „cu săbii de-oțel și de el și de ea, la fel”, este greu pusă la încercare. Personajele - ce descoperă că suferă de „analfabetism sentimental” - se întreabă ce anume a făcut să ruginească șuruburile inimii și ale minții, astfel ca dragostea – acel ceva care se învârte de la sine, ca un fel de perpetuum mobile – să nu mai fie, ca altădată, semnul învârtirii unuia în jurul celuilalt. Asemenea lui August Strindberg,  Johann ajunge să creadă, cel dintâi, că „lumea e o latrină”, că nu există „dragoste eternă”, că „dragostea omenească nu înseamnă decât egoism”. Devine o persoană extrem de dificilă, foarte asemenea lui Bergman însuși, așa cum îl aflăm în autoportretul său din volumul autobiografic, Lanterna magică: „Dacă mă simţeam atacat, muşcam la rândul meu ca un câine rănit. Nu aveam încredere în nimeni, nu iubeam pe nimeni, nu simţeam lipsa nimănui. Eram subjugat de o sexualitate care mă împingea spre o permanentă infidelitate şi acţiuni forţate, mereu chinuit de dorinţă, teamă, angoasă şi conştiinţă încărcată”. Mediul excesiv de legalist şi de rigorist în care se formează îl determină să creadă că, dacă ar exista (și cine poate dovedi că există?), Dumnezeu ar fi cu siguranţă un dumnezeu oribil, meschin, neîndurător şi părtinitor.

Ion Rizea, Claudia Ieremia

Decorul montării de la TNT (Iuliana Vîslan) se rezumă la un dormitor care – prin felul în care este luminat – pare mai degrabă o uriașă colivie. Este împovărătoare existența înăuntrul ei, dar evadarea nu aduce mult dorita libertate nici soțului care se „dezleagă” de mult prea scurtul lanț matrimonial, nici soției abandonate. Fiecare – înainte și după mult amânata despărțire prin lege – complică viața celuilalt cu noi și infinite necunoscute. Și poate că eroarea lor constă în inabilitatea de a înțelege că dragostea nu este „ceva”, ci – în chip tainic, revelat – „cineva”. Că El, desăvârșirea tuturor, „dragoste este”. Că dragostea aceea „în Hristos și în Biserică” nu poate fi altfel decât așa cum aflăm de la Apostolul neamurilor, Pavel, citat cu destulă circumspecție de Marianne: „îndelung rabdă, este binevoitoare, nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește, nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul, nu se bucură de dreptate, ci se bucură de adevăr; toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă, nu cade niciodată”. 

Alina Ilea

„Personajele filmelor mele – spunea Bergman - sunt exact ca mine, adică animale mânate de instincte şi care, în cel mai bun caz, gândesc atunci când vorbesc. ... Avem totul. Dar în mijlocul acestei vieţi pline există un mare vid. În filmele mele descriu acest vid şi tot ceea ce inventează omul pentru a-l umple. În felul acesta, vreau să dau un sens spiritual unei civilizaţii care stă sub semnul abundenţei material.” Iar acest sens – dincolo de zgomotul și furia fiecărei noi colivii în care se închid personajele sale – poate că îl aflăm, așa cum speră să-l găsească Marianne, chiar în metanoia (schimbarea, înnoirea minții), în drumul înapoi spre punctul zero al destrămării. 

Zbaterea celor două personaje din Scene dintr-o căsnicie este inutilă și chinuitoare. Nici recursul la credință al Mariannei nu face posibilă minunea (făptura cea nouă, nădejdea) pentru că sfârșește prin a fi doar un idol născut din frică și numit Dumnezeu. „Vreau să tânjesc după ceva!” – spune, istovit fără nicio nădejde, Johann, cel convins că până și credinţa e ca o tortură, asemenea iubirii pentru cineva care stă mereu în întuneric şi nu se arată niciodată, oricât de tare l-ai chema. (La terminarea filmărilor, Bergman este de fiecare dată copleșit de un „nesfârșit dor de toți și de toate”.) În ultima scenă, Johann și Marianne se întind în patul matrimonial care, de astă dată, aduce mai degrabă a coșciug. Iar versurile lui Ioan Alexandru pot sta drept coda acestui spectacol: 

Cât e de greu și-anevoios

Drumul din mine înspre tine

Când pe altarul rece dintre noi

Nu-i sacra ardere de sine!

Radu Jude