marți, 27 septembrie 2016

Dor de mama

Mama și-a pregătit locul de veci cu vreo treizeci de ani înainte să plece în vacanța cea mare. Așa se face că, la cinci ani după mutarea ei six feet under, placa de ciment a mormântului s-a crăpat de tot, astfel că acum trebuie construită una nouă. O echipă de muncitori s-a apucat deja de treabă. De ziua în care Biserica îi pomenește pe cei adormiți nădăjduiesc să isprăvească.
Mă uitam de dimineață la gaura căscată în mormântul mamei ... Ca și cum ar fi vrut să-și facă loc înapoi în lumea fizică a celor ce încă văd numai în ghicitură. Dar adevărata prezență a mamei aveam să o simt - meta-fizic - abia spre seară, în timp ce - din sala 2 a TNT - urmăream spectacolul Casa cu pisici, montare a Teatrului Mic din București. M-am gândit și la Oglinda lui Tarkovski, film născut tot dintr-un dor imens de chipul mamei. O nostalgie e povestea lui Radu Iacoban, o dureroasă emoție a drumului înapoi. Fiica (Ilinca Manolache), la fel ca fotograful din ultima scenă din Blowup, intră în jocul mamei (Emilia Dobrin). Nu știe cum să-și iubească mama. (Dan Nuțu, 100 lei: „Vreau să iubesc! Vreau să te iubesc!”) Părinți și copii care nu știu să comunice între ei. Mama nu știe cum să-și iubească fiica risipitoare care, totuși, caută calea întoarsă. Bunătatea ca dat al firii. Menajera (Andreea Grămoșteanu) e bună că așa a făcut-o mama ei. Binele - ca și Harul - e nenăscut, nefăcut. Nu e o virtute pe care să o achiziționezi. E doar o stare de nostalgie, o „devenire întru ființă”, întru ființa cea dinainte de căderea în vicleșug.
M-a cuprins un năprasnic dor de mama privindu-le pe Emilia Dobrin și pe Ilinca Manolache. Și mi-am amintit și de agonia mamei lui Harry (jucată de Ellen Burstyn) din Requiem for a Dream, de Mama și fiul de Sokurov, de versurile lui Evtușenko:
Oare chiar nimic n-am de spus mamei, cu toate că ea,
pentru mine, ca sclavii, spinarea prin vreme şi-a frânt?...
Mă ascund în clişee: „Hai calmează-te! Ce va fi, vom vedea!”
Ar fi multe de spus, dar mi-e milă de ea. Nu mai scot un cuvânt.
Peste ani, cu căinţă târzie venim
la moviliţele lor de pământ invadat de verdeaţă,
şi-atunci le povestim mamelor noastre, le povestim
toate câte n-am putut să le spunem în viaţă.
Emilia Dobrin & Ilinca Manolache în Casa cu pisici

luni, 26 septembrie 2016

1989

Vervă, umor și fior, plus o excelentă scriitură în spectacolul Anei Mărgineanu de la Teatrul Mic, Anul dispărut, 1989. Cumva, e în continuarea lecturii din cartea Svetlanei Aleksievici, Vremuri second hand, cronică a dezmembrării URSS. Momente-cheie din anul 1989 în România și în lume, evocate pe scurt. Maria Ploae într-o postură - pentru mine - inedită: de comedie dramatică. (Ultima oară o văzusem le scena TNT în Doi pe un balansoar, montare a Teatrului Mic de la începutul anilor 80.) La fel și Gheorghe Visu, pe care, cu 30 de ani în urmă, l-am văzut aici tot într-o montare a Teatrului Mic, Amurgul burghez (de Dan Pița). Și, evident, în filme: Profetul, aurul și ardelenii; Faleze de nisip, Sfârșitul nopții, Să mori rănit din dragoste de viață, Unde la soare e frig, Balanța, Terminus paradis și, Câini, la care aștept să ajung cât de curând, după ce mai văd o dată Sieranevada. Pe Ilinca Manolache - exuberantă și gravă - am văzut-o întâia oară și sper s-o mai văd. (Iar de părinții ei - Dinu Manolache și Rodica Negrea - se leagă câteva din primele mele amintiri despre cinemaul românesc: Ion, Din nou împreună, Fata morgana, Semnul șarpelui.)
Anul dispărut 1989 (regia Ana Mărgineanu)

vineri, 23 septembrie 2016

Lansare de carte „Pseudokinematikos 3. Între viață și filme” la Cărturești-Mercy, Timișoara

Pseudokinematikos 3. Între viață și cărți ajunge la Timișoara. Joi, 6 octombrie, ora 19, va fi lansat la Cărturești (str. Mercy 7), în prezența unor oameni dragi: domnii Cornel Ungureanu, Daniel Vighi, Lucian Ionică, Alin Gavreliuc, Lucian Mircu și a lui Ionuț Trandafirescu, directorul Editurii Filos (București), unde a apărut volumul. Le mulțumesc pentru sprijin și prietenie. Poveștile despre filme și despre starea de balans între viață și filme vor fi întregite de o surpriză muzicală (pian și vioară - live) și de proiecția unui scurt-metraj: Alexandra - filmul din 2006 regizat de Radu Jude (care a primit cu bucurie să ne ofere dreptul de vizionare), cu Șerban Pavlu, Oana Ioachim și Mimi Brănescu în rolurile principale. All welcome. Mulțumesc pentru afiș, Dan Voinea.

http://atelier.liternet.ro/articol/16971/Costion-Nicolescu-Marian-Radulescu/Viata-printre-filme-ca-intre-boabe-de-grau.html

http://atelier.liternet.ro/articol/16972/Lucian-Mircu-Paul-Slayer-Grigoriu-Marian-Radulescu/Cinema-ul-un-pretext-si-un-context-Un-jurnal-in-care-filmul-joaca-rolul-de-revelator.html

http://atelier.liternet.ro/articol/16970/Marian-Radulescu/Pseudokinematikos-3-Intre-viata-si-carti.html

miercuri, 21 septembrie 2016

Cinemateca BCUT - stagiunea de toamnă-iarnă 2016

În lunile octombrie-noiembrie-decembrie 2016 la Cinemateca BCUT din Timișoara se vor proiecta câteva filme de Stere Gulea și Alexandru Tatos - două voci distincte din filmul românesc de factură realistă ante și post 1990.
Primele proiecții: Iarba verde de acasă (Stere Gulea, 1977) - 11 octombrie ora 18; Ochi de urs (Stere Gulea, 1983) - 18 octombrie ora 18; Moromeții (Stere Gulea, 1988) - 25 octombrie ora 18.


miercuri, 7 septembrie 2016

Sieranevada, o masă bună

Sieranevada - o masă bună! De fapt, această bombă de firesc și de umor nu are cum să fie altceva decât o furtună într-un pahar cu apă, un prilej - încă unul - ratat de spectatorii din România mult prea dedulciți cu filme-conservă ori instructiv-pilduitoare (în sens școlăresc), dacă se poate chiar triumfalist-propagandistice. (Cât aș vrea să mă înșel! ...) N-a schimbat Caragiale nimic, nu va schimba nici parastasul de 40 de zile comprimat de Cristi Puiu în trei ore de proiecție. Românașul nostru - dacă va binevoi să cerceteze ironia și prospețimea Sieranevadei - se va întoarce la ceea ce i-a intrat în sângele verde-crud: epopeea națională cu daci și romani, voievozi, haiduci și comisari „ca la carte”. Poate și comedioarele noastre cu actori populari (așa cum, nu-i așa, nu se vor mai naște degrabă), grai blând, eroi exemplari și peisagii care să-i ademenească pe străini să ne viziteze țărișoara (iar nu cu bicisnici și slobozi la gură, ca în filmele astea pe care, ei, străinii, le laudă și premiază) și să vadă că noi nu suntem defel așa cum ne filmează alde Pintilie, Daneliuc, Tatos, Demian, Tănase, Mungiu, Jude ori acest Cristi Puiu. Vizionare plăcută sau, și mai bine, somn ușor! 
Sieranevada - un film de Cristi Puiu, 2016