Dor de mama

Mama și-a pregătit locul de veci cu vreo treizeci de ani înainte să plece în vacanța cea mare. Așa se face că, la cinci ani după mutarea ei six feet under, placa de ciment a mormântului s-a crăpat de tot, astfel că acum trebuie construită una nouă. O echipă de muncitori s-a apucat deja de treabă. De ziua în care Biserica îi pomenește pe cei adormiți nădăjduiesc să isprăvească.
Mă uitam de dimineață la gaura căscată în mormântul mamei ... Ca și cum ar fi vrut să-și facă loc înapoi în lumea fizică a celor ce încă văd numai în ghicitură. Dar adevărata prezență a mamei aveam să o simt - meta-fizic - abia spre seară, în timp ce - din sala 2 a TNT - urmăream spectacolul Casa cu pisici, montare a Teatrului Mic din București. M-am gândit și la Oglinda lui Tarkovski, film născut tot dintr-un dor imens de chipul mamei. O nostalgie e povestea lui Radu Iacoban, o dureroasă emoție a drumului înapoi. Fiica (Ilinca Manolache), la fel ca fotograful din ultima scenă din Blowup, intră în jocul mamei (Emilia Dobrin). Nu știe cum să-și iubească mama. (Dan Nuțu, 100 lei: „Vreau să iubesc! Vreau să te iubesc!”) Părinți și copii care nu știu să comunice între ei. Mama nu știe cum să-și iubească fiica risipitoare care, totuși, caută calea întoarsă. Bunătatea ca dat al firii. Menajera (Andreea Grămoșteanu) e bună că așa a făcut-o mama ei. Binele - ca și Harul - e nenăscut, nefăcut. Nu e o virtute pe care să o achiziționezi. E doar o stare de nostalgie, o „devenire întru ființă”, întru ființa cea dinainte de căderea în vicleșug.
M-a cuprins un năprasnic dor de mama privindu-le pe Emilia Dobrin și pe Ilinca Manolache. Și mi-am amintit și de agonia mamei lui Harry (jucată de Ellen Burstyn) din Requiem for a Dream, de Mama și fiul de Sokurov, de versurile lui Evtușenko:

Oare chiar nimic n-am de spus mamei, cu toate că ea,

pentru mine, ca sclavii, spinarea prin vreme şi-a frânt?...

Mă ascund în clişee: „Hai calmează-te! Ce va fi, vom vedea!”

Ar fi multe de spus, dar mi-e milă de ea. Nu mai scot un cuvânt.

Peste ani, cu căinţă târzie venim

la moviliţele lor de pământ invadat de verdeaţă,

şi-atunci le povestim mamelor noastre, le povestim

toate câte n-am putut să le spunem în viaţă.

Emilia Dobrin & Ilinca Manolache în Casa cu pisici