joi, 19 februarie 2015

Triumful haidamacilor - Născuți asasini



Articol apărut în revista Tribuna din Cluj, nr. 299 (16-28 februarie 2015), pag. 21

Am descoperit filmul lui Oliver Stone la puțină vreme după ce a primit Marele Premiu Special al Juriului la bienala de la Veneția, în 1994. L-am văzut alături de un amic, fan Tarantino (autorul  story-ului după care a fost conceput scenariul) – pe atunci în plină vogă.

Personajele principale din Născuți asasini se hrănesc din imaginile difuzate de-a valma de televiziuni – știri „senzaționale”, filme „de acțiune”, sitcomuri „sentimentaliste”, reality shows. Oliver Stone le satirizează, s-ar putea spune, cu asupra de măsură. „Super-eroii” săi se răzvrătesc împotriva promotorilor unui cod moral inacceptabil prin mercantilismul, legalismul și/sau puritanismul său: părinți, polițiști, directori de închisoare, realizatori t.v.. Mai mult chiar, Născuți asasini insinuează ideea că violența, ieșită de sub orice control, nu este altceva decât o reacție la ideologiile extremiste – ultraliberale sau ultraconservatoare. 

Atmosfera filmului e desprinsă parcă din poemele filozofice ale lui Nietzsche, din formele și culorile lui Bosch, din „Guernica” lui Picasso ori din tablourile lui Francis Bacon. Născuți asasini nu este atât „un film cu subiect”, un film-poveste, cât mai ales un film-poem (oricât de sinistră ar părea asocierea), un „love story” în ritmuri heavy-metal și „psihedelice”, un film ca un vis greu. Sau coșmar, cu deformări și defulări stranii. Sau „beție”. Ori, poate, tălmăcirea unor vise-coșmaruri-„beții”.  La aproape 120 de ani de la nașterea cinematografului, publicul de film e încă nepregătit să primească precum este un astfel de apolog amoral ce jonglează cu semne, cu apăsate imagini-metaforă ce amestecă diverse tipuri de peliculă alb-negru și color (35mm, Super 8, bandă video), cartoons (Japanimation), reclame și secvențe de arhivă în care sunt rezumate ororile veacului XX (stalinismul, nazismul). 

Ca exercițiu de tehnică cinematografică, Născuți asasini e uluitor, însă e o catastrofă pentru orice fel de dezbatere morală. Amoralismul lui Oliver Stone – ostentativ și profund neconvențional în privința  rolului ocupat de mass-media într-o societate ultra-liberală – tulbură, incită, scandalizează, fascinează, dar nu te poate lăsa indiferent. Pentru ochiului deprins doar cu un anume tip de realism convențional al poveștii, cu o anume „morală” (înțeleasă în spirit legalist), limbajul cinematografic alambicat din Născuți asasini (cu dialoguri, scenografie, costume, coloană sonoră și montaj  cruciale, cu aparatul de filmat transformat într-un adevărat personaj dramatic), ca de altfel, orice tip de discurs filmic insolit, neconvențional, e doar un simplu moft, o estetizare inutilă. 

Ceea ce se vede, se constată și irită profund – violența, sângele și cruzimea provocate cu asupra de măsură de „ucigașii în serie”, Mickey și Mallory, fructul putred al unei lumi nebune, nebune, nebune – este doar nivelul unu al narațiunii. (Datorită receptării sale exclusiv la acest nivel superficial, filmul a declanșat numeroase dezbateri pe tema limitelor libertății de expresie, limitelor manipulării prin film și televiziune, generând  proteste soldate cu îngrădirea sau interzicerea distribuției sale în anumite țări.) Regizorul, care a mărturisit că, în timpul filmărilor, fusese cuprins de o imensă lehamite, de o năprasnică mânie (față de „sistem”, față de „oamenii legii”, față de mass-media ce cumpără și vinde frică), propune însă un discurs filmic bine articulat și foarte sofisticat. Născuți asasini captează în imagini însăși „urâciunea pustirii” despre care cântă și Leonard Cohen într-o piesă scrisă și interpretată special pentru film: „When they said: Repent, repent, repent! I wondered what they meant...”. Aici aflăm, in nuce, întreaga „filozofie” a lui Mickey și Mallory, care nu se întreabă „De ce?”, ci „De ce nu?”. 

Cărturarul nonconformist (și monah cinefil) Nicolae Steinhardt, mare amator de intertextualism, avea să declare, cu puțin înainte de a trece la cele veșnice (în 1989), că anul 2000, „sumbru și apocaliptic”, va marca „triumful haimanalelor, haidamacilor, teroriştilor, fanatismului fundamentalist”. Va fi, spunea monahul de la Rohia, o „anarhie feudală bazată pe violenţă, brutalitate, neruşinare şi înrobirea popoarelor civilizate bolnave de angelism şi laşitate”. În privinţa indivizilor, adăuga el, vor fi purtători de revolver („oameni liberi, în sens feudal”) şi nepurtători („noii iobagi”). Această junglă „dionisiacă” pe asfalt, această „anarhie bazată pe violență”, surprinsă la ora „marelui dispreț”, acest „haos” provocat de cei ce îl „maltratează pe Dumnezeu”, adăpostește însă și o oază „apolinică” de înțelepciune. Mickey și Mallory o află undeva în preerie, când rămân în pană de benzină. Zăresc locuința modestă a unui amer-indian și-i bat la ușă pentru a-i cere adăpost și hrană. Auzim niște reverberații de parcă ar ciocăni în poarta unei catedrale – micul cămin al pieilor roșii este asemenea unui templu. Resemnarea aborigenului în fața propriei morți transmite o stare și o atitudine a ființei pe care citadinii degenerați au pierdut-o, poate, atunci când au impus supremația literei asupra spiritului: curajul în fața morții. Amer-indianul (a cărui privire străvede și proiectează pe pieptul lui Mickey și Mallory o fantă de lumină pe care se poate citi „she crazy?” și „too much t.v.”) știe că va fi ucis, de aceea îi povestește nepotului său o istorie cu o femeie ce a scăpat de la moarte un șarpe veninos, după care a fost mușcată de el. Iar șarpele îi spune: „Știai că sunt șarpe, de ce m-ai salvat?”. După săvârșirea crimei (singura pe care o va regreta), Mickey însuși va fi mușcat de unul din zecii de șerpi veninoși din jurul colibei indianului. 
 
Încă de la primele cadre mi-am dat seama că Născuți asasini este o „trăznaie” ce se cuvine deslușită altfel, cu totul altfel decât „clasicele” povești cinematografice „cu subiect”. (Așa cum fuseseră Cu sufletul la gură, Hoarda sălbatică, Bonnie & Clyde sau Suflet sălbatic, din a căror stilistică se inspiră filmul lui Stone.) De aceea nu m-am sfiit să mă amuz copios la multe scene „hiper-realiste”care pe mulți îi îngrozesc. De fapt, de aici ar trebui plecat în „hermeneutica” Asasinilor, pentru că ceea ce „se vede” nu este „realitatea”, ci un comentariu personal asupra unei lumi intoxicată de prea multă televiziune. O lume în care violența domestică, violența în general, este un excelent pretext pentru divertisment și o sursă sigură de (mega)rating.