Există filme (aşa cum există oameni) care te
încarcă, pozitiv, cu blândeţe şi calm, care îţi redau încrederea în tine, fără
să-ţi strecoare, la pachet, şi un păgubitor bonus de aroganţă şi
autosuficienţă. Aşa sunt filmele, de un surprinzător firesc, ale lui Cristian
Mungiu. Aşa este omul Cristian Mungiu, care le scrie, regizează şi, uneori, le
(co)produce. Cinematograful românesc de după 1990 se remarcă printr-o
dezlănţuire a umorilor bine ţinute în frâu de cenzura politică de până atunci.
Filmele lui Cristian Mungiu refuză acest trend
şi redescoperă – la alte dimensiuni, ce nu exclud tragicul, notele grave – tandreţea
şi umorul blajin din filmele cehe ale anilor 60, 70, 80 (Forman, Menzel şi
alţii).
***
Fiecare spectator se raportează la un film
controversat, ca După dealuri, în
funcţie nu atât de „experienţa religioasă” acumulată (să nu uităm că şi
ideologiile sunt susţinute sau combătute cu religiozitate), cât de măsura în
care şi-a îmbisericit mintea. Nu evlavia stârnită de formele şi culorile
umanist-realiste din tablourile religioase (ce declanşează o căinţă năvalnic
doloristă), şi nici evlavia faţă de doctrine politice şi ideologii, ci „evlavia
bisericească” (a cărei obârşie este icoana bizantină) ne ajută să desluşim
filmul lui Cristian Mungiu.
Ceea ce şi-a dorit autorul său (pentru că După dealuri este un „film de autor”) a
fost nu să ilustreze sau să „documenteze” un eveniment real („cazul Tanacu”,
descris în romanele „non-ficţionale” ale Tatianei Niculescu-Bran, prezentat cu
tot apanajul senzaţionalist de presa tabloidă), ci să îl „reprezinte” artistic,
filmic. Să ajungă la expresivitate, să emoţioneze, dar cu un minim de arsenal.
„Personajul muzică” este (cu excepţia unui cântec de leagăn) cu totul absent
din film. Dialogurile (rostite de actori în chip firesc şi grai moldovenesc)
sunt esenţializate, au dimensiuni escatologice şi, pe alocuri, amintesc de apoftegmele pustnicilor din vechime.
Scenografia lui Călin Papură (secondat de Mihaela Poenaru), deosebit de
sugestivă şi în cadrele de interior şi în exterioarele cu iz flamand, aminteşte
însă de „epoca de aur” a filmului românesc, în care decorurile participau activ
la crearea atmosferei. Câteva din filmele artistului-scenograf stau mărturie în
acest sens: Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în
lanţuri, Pas în doi, Balanţa, O vară de neuitat. Imaginea lui Oleg Mutu (Zapping; Corul pompierilor; Dincolo;
Ajutoare umanitare; Moartea domnului Lăzărescu; 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile;
Amintiri din Epoca de Aur), nu
urmăreşte nicicând să „încânte” privirea, să fie doar un „element de decor”,
ci, mai degrabă hieratică decât sentimentalist-exotică, slujeşte îndeaproape
concepţiei lui Mungiu.
Asemenea unei icoane, După dealuri se dezvăluie doar ochiului deprins a discerne imaginea
poetic-transfiguratoare de reprezentarea pietist-demonstrativă, cuvântul de
palavre. Sf. Ioan Damaschinul spunea: „Arată-mi
icoanele la care te închini ca să pot să-ţi înţeleg
credinţa.” Parafrazându-l, am putea spune şi noi: Arată-mi filmele care
îţi plac ca să-ţi spun cine eşti.
