Pentru cei care aderă la interpretarea conotativ-apofatică, iar nu denotativ-legalistă a mesajului evanghelic, apostolul Toma este nu atât un „necredincios”, cât unul care a vrut să se „încredințeze”. Există, cum ar veni, îndoieli și îndoieli. Pentru că nici ceea ce numim credință și nici ceea ce numim îndoială nu sunt - în sine - rele. Sau bune. Ce este bun atunci? Doar căutarea sinceră după adevăr, dorința de lămurire - atunci când nu e de împrumut. O astfel de dorință, de nevoie de clarificare întru cele ce țin de veșnicie, va fi avut Toma. Și poate că ne deosebim unii de alții prin felul în care ne punem problema veșniciei. Unii au înțeles că sunt de partea veșniciei chiar fără să scrie un rând (desenând însă cu degetul pe nisip niște cuvinte rămase o engimă); alții au căutat să se înveșnicească lăsând în urmă somptuoase pietre funerare. Cult și cultură. Pentru unii sinonime, pentru alții antonime. Deși, antonimia adevărată se verifică doar între dreapta raportare (prin căutarea și cercetarea căii celei înguste a smereniei) și amăgitoarea raportare (prin îndumnezeirea în sens nietzschean) la veșnicie. Pentru Pavel Florenski (una in cele mai luminate minți ale veacului 20), cultul și cultura nu sunt decât două fețe ale aceleiași monede. Cărțile sale (ca și cărțile lui Nicolae Steinhardt sau Christos Yannaras) au fost și sunt și încă vor mai fi o prezență rară, excentrică și bizară în pangarul bisericilor și mănăstirilor ortodoxe. Vandabile sunt altfel de cărți, mult mai „practice” și mai „minimaliste” în conotații trans-culturale. Răsfoiesc o carte care - de câțiva ani - mă bucură mult:
Pavel Florenski, un geniu tăcut. Dramatica și extraordinara viață a necunoscutului Da Vinci al Rusiei (Ed. Renașterea; autor: Geoffrey Hosking, profesor emerit de Istoria Rusiei la University College din Londra). Recitesc un scurt fragment dintr-o scrisoare testamentară, pe care Florenski apucase s-o redacteze cu puțină vreme înainte de a fi împușcat într-unul din Gulagurile sovietice: „Obișnuiți-vă, exersați, ca tot ceea ce faceți să faceți cu conștiinciozitate, cu eleganță, cu finețe. Nu vă încețoșați munca, nu faceți nimic prost, de mântuială. Aduceți-vă aminte că vă puteți irosi o viață întreagă cu lucruri făcute de mântuială, în timp ce activități bine gândite, ritmice sau chiar lucruri sau îndatoriri de importanță secundară au puterea să vă ajute să descoperiți mult din ceea ce ar putea mai târziu să vă servească, probabil, ca cea mai profundă sursă a noilor abordări creative... Gândirea este darul lui Dumnezeu și necesită claritate. Claritatea și precizia în gândire sunt garanția libertății spirituale și bucuriiei de a gândi.”
 |
| Crăiasa Zăpezii (TMT, 2018) |
În după-amiaza Duminicii Tomii am fost cu Ioan la Teatrul Maghiar din Timișoara. Se juca ultima premieră, un musical modern, antrenant (Crăiasa Zăpezii) de Cari Tibor. Feeria scrisă și regizată de Traian Savinescu (după basmul lui Hans Christian Anderson), cu o scenografie de Carmencita Brojboiu (light design, video: Eross Laszlo), are momente strălucite de coregrafie (Andreea Novac) desfășurată cu naturalețe pe o suprafață scenică destul de mică. Nu știu cum se face, dar de fiecare dată când trec pragul acestui lăcaș (căruia - nu doar pentru că nu prea ajunge în nominalizările UNITER - îmi place să-i spun admirativ „stat în stat”), simt că textul lui Florenski (pe care l-am citit abia azi) se întrupează în chip minunat. La TMT, mereu o echipă bine sudată (așa se vede din locul în care stau și o urmăresc: conștiincioasă, care nu-și face lucrarea de mântuială) izbutește să-mi activeze admirația pe care o port nu doar față de montările văzute la TMT, ci față de Teatru ca formă de mărturisire. Ca profesiune de credință. Printr-o punere în scenă inteligentă, actorii din Crăiasa Zăpezii (sau Opera cerșetorilor, Sonetul 66, Pace în Itaca, Incendii, Wiener Waltzer, Dansând în noapte, Ultima mutare, Rabenthal), mai mult, infinit mai mult decât „actorii în general” (actorii-funcționari, actorii-prestatori de servicii și moleșiți de rutină), sunt responsabili de acest miracol - în care încă mai cred - numit Artă. Și numai ei știu câtă trudă - nevăzută de spectatori, bine condusă de regizor - stă îndărătul reușitei lor. Dacă îmi pot imagina o lume fără teatru? Nu mai mult decât o lume fără contextul liturgic - singurul mediu propriu de expunere a icoanelor, credea Pavel Florenski. Ar fi o lume la fel de searbădă ca spațiul cenușiu, „post-creștin” din Stalker. (Chiar dacă, în spații iconoclaste, transformate într-un fel de tribunale, se mai vorbește de mesajul kerygmei). Dar - bucurie! - într-o astfel de lume, se mai găsesc - ca în Ultima mutare - patru actori (doi profesioniști, doi amatori, convertiți la teatru după o viață trăită în fabrică sau pe ringul de box) care „sfințesc locul”. Și care - ultimii și cu prețul vieții - sting lumina. La TMT, pregătirile pentru 2021, când Timișoara va fi capitală culturală europeană, au început. Și nu de ieri, de azi. Cu conștiinciozitate, cu eleganță, cu finețe. Fără lucruri de mântuială și prost făcute. Cu cap și cu abordări creative, pentru că gândirea este darul lui Dumnezeu și necesită claritate...
