sâmbătă, 12 martie 2011

Sight, seeing

În prima duminică din Postul Mare, Biserica a rânduit – chestie cu schepsis – prăznuirea triumfului Ortodoxiei, amintindu-ne de rolul şi rostul cinstirii de icoane. De fapt, de aici pleacă totul, de la înţelegerea rolului şi rostului icoanei în viaţa liturgică. Atunci când, sub influenţa „condiţiilor istorice”, icoana a făcut loc tabloului religios (picturii ilustrative), şi-a semnat – fără să ştie – actul de excludere totală din (ceea ce a mai rămas din) biserică.
Destinul pictorului de icoane închipuit de Andrei Tarkovski şi de Andrei Koncealovski în admirabila, singulara frescă cinematografică Andrei Rubliov ne învaţă încă multe, dacă avem răbdare să-l desluşim. Ultimele cadre ne lasă de înţeles că splendoarea  icoanelor sale (prezentate, în film, în singurele imagini color) izvorăşte din clocotul unui ev sălbatic. În acele vremuri năprasnice însă, un adolescent ascultă de chemarea sa: aceea de a construi un clopot (mai mult ajutat de instinct, decât pe baza învăţăturii şi priceperii deprinse de la tatăl său, care – se plânge Borişca, la final – a dus cu el în mormânt ştiinţa construirii clopotelor), iar un monah ce-şi impusese tăcerea pentru vina de a fi ucis un frate de-al său ca să scape de la moarte o femeie săracă cu duhul (dar şi pentru că – în urma distrugerilor provocate de tătari şi de ruşii trădători de neam – a înţeles că nimeni n-are nevoie de icoanele sale) va rosti, după zece ani de tăcere, câteva vorbe adresate tânărului clopotar: „Hai cu mine în lume, tu vei construi clopote, iar eu voi picta icoane!...”
Ortodoxia pe care-o prăznuim astăzi este – dacă ştim şi vrem să trecem peste folclorul credinţelor de acum şi dintotdeauna – semnul frumuseţii restauratoare şi, pentru suflet, odihnitoare. Privirea aceea a sfinţilor din icoane care trece prin noi e măsura veşniciei cuprinsă în formele şi culorile atâtor zugravi şi pictori anonimi. Este, poate, „piatra din capul unghiului” care ţine încă în viaţă această lume înnebunitoare. Dar cine să-şi mai educe privirea, cine să o mai contemple acum? Alexander, în Sacrificiul tarkovskian, remarcă simplitatea şi totodată profunzimea icoanelor din vechime şi pare a spune: „Cine mai are azi ochi pentru ele?” 

Bombardaţi vizual de atâtea forme şi imagini (mai ales în mişcare) fără nicio noimă, nu mai ştim a căuta la icoane atunci când dorim a lega un dialog cu infinitul. Şi încă ceva: se vorbeşte mult, exagerat de mult, despre frumuseţea din ochiul privitorului, în vreme ce nimeni nu pomeneşte o iotă despre importanţa curăţirii acelui ochi, despre faptul că un ochi deprins a vedea deşertăciuni nu are cum să mai fie – înaintea cuvenitei sale primeniri – receptorul frumuseţii. Până la urmă, ajungem tot la cuvintele Scripturii ca icoană (şi, inevitabil, la Călăuza tarkovskiană): toate câte le veţi cere cu credinţă le veţi primi. Inclusiv sensul icoanei.