Știam de concertul
De Profundis („muzica sacră din perspectiva Evului Mediu și a contemporaneității”), organizat de Filarmonica Banatul din Timișoara, în colaborare cu Centrul Cultural German din Timișoara și Goethe Institut. Programul anunța, între altele, cânturi gregoriene și melodii compuse de Hildegard von Bingen, Remus Georgescu și Gabriel Mălănciou. Interpreți: basul Martin Wistinghausen (Germania) și ansamblul ATEM format din soprana Rut Iovescu, clarinetistul Cristian Miclea, violonista Cristina Constantin și pianistul Victor Pârâu. După o inițială amânare, am ales să iau copiii și să mă duc. Reminder-ul trimis prin email de prietenul meu, Florin Doboș, m-a determinat să nu-l ratez. Și nu-mi pare rău. Sala - nu e de mirare - a fost aproape goală, publicul meloman dă buzna la repertoriul clasic. Ce-i drept, sound-ul a fost mai degrabă experimental. Câteva piese (
seven lives de Mattias S. Kruger și
amore langueo... de Martin Wistinghausen, ambele prezentate în premieră absolută) mi s-au părut potrivite pentru atmosfera din
Aurora lui Cristi Puiu. Iar în timpul execuției liedului
Mă ascund (compus de Remus Georgescu pe versuri de Robert Șerban), Ioan și-a astupat urechile cu mâinile pentru câteva secunde, atunci când basul i s-a părut prea terifiant. Poemul lui Robert Șerban dă mărturie pentru boala secolului care, Dostoievski avertiza încă din veacul al XIX-lea, nu este ateismul, ci idolatria. Nici nu are importanță care e idolul, câtă vreme inima omului nu vrea sau nu poate să (mai) știe de Dumnezeul cel Viu. Și de frumusețea aceea mântuitoare, de poezie, de taină, de bucurie și de sărbătoare. Asta nu o împiedică să Îl caute, uneori, chiar și în „clopotul cel mare al bisericii”:
Mă ascund în clopotul cel mare
al bisericii
și mă rog să nu moară nimeni
și să nu fie sărbătoare
să nu crească dintr-odată râul
mă ascund
lipit cu spatele de bronzul zgrunțuros
cu ochii țintă la limba care atârnă
imobilă și ucigătoare
în clopotul cel mare e negură
dar simt cum palpită o singurătate
mai groaznică decât a mea
aburi se ridică din mine și se
condensează pe limba
de bronz
o umezesc și o zărează
iar ea începe să se miște încet
ca un mort înviat de ploaie
După concert, am comentat cu Florin Bacalaureat (pe care l-am văzut împreună de două ori), am discutat despre cele câteva cronici pe care el le citise și apoi m-a întrebat dacă am rezerve de nu scriu nimic despre el. I-am răspuns că încă mai aștept îngerul să se așeze la masă. Pentru că știu că acest film al lui Mungiu (ca, de altfel, toate filmele sale) merită cercetat cu atenție, iar nu cârcotit. Iar apoi, un comentariu pe măsura așteptării.
