Cinema și comunism

Cu câteva luni în urmă am primit de la criticul de film Ioan Pavel Azap un chestionar, cu titlul „Cinema și comunism”, alcătuit din alcătuit din 12 întrebări:

1. Care sunt cele mai bune 10 filme românești din epoca comunistă?

2. Există filme „comuniste” bune? Cum le-ați defini?

3. Ce filme din acea perioadă ați vizionat după 1989? Ce filme ați vrea să revedeți din acea perioadă? De ce?

4. Care sunt filmele memorabile pe care le-ați văzut în timpul comunismului (chiar dacă nu sunt în top 10)?

5. Care a fost primul film vizionat în perioada comunistă de care vă amintiți? Unde și în ce condiții l-ați văzut? Ce impact a avut acest film asupra dvs.?

6. Cum ați defini azi rolul politic al acelor filme? Cum vă raportați acum la ideologia dominantă?

7. Care este regizorul dvs. preferat din acea epocă și ce impact a avut opera acestuia asupra dvs.?

8. Descrieți practicile de vizionare a filmelor din acea perioadă – când și unde mergeați la cinema; cu cine; cum selectați filmele; de unde luați informații despre filme etc.?

9. În anii '80 se răspândise în România practica filmelor „pe video”. Descrieți experiența dvs. cu acest tip de vizionare a filmelor.

10. Ce filme românești din perioada comunistă v-au impresionat? De ce?

11. Ce rol au jucat aceste filme în formarea dvs.?

12. Ce filme internaționale ați văzut în perioada comunistă, care v-au impresionat? De ce le considerați memorabile? Ce rol au jucat aceste filme în formarea dvs.?

13. Ați văzut filmele lui Sergiu Nicolaescu? Care era relația dvs. cu filmele de propagandă istorică sau cu așa numitele filme ale „epopeii naționale”?

14. Ce impact au filmele dvs. preferate din „era comunistă” asupra gândirii dvs. estetice, artistice, sociale?

Ceea ce am răspuns a apărut în revista Tribuna nr.353 (15 - 31 mai 2017):

1. Zece din filmele românești realizate în perioada comunistă la care mă gândesc foarte mult sunt: Meandre, 100 lei, Nunta de piatră, Concurs, Pas în doi, Reconstituirea, Proba de microfon, Secvențe, O lacrimă de fată, Moromeții. Nu știu dacă sunt cele mai bune și nu îl cunosc pe cel care ar putea spune care sunt cele mai bune.

Meandre (Mircea Săucan, 1967)

2. În ceea ce mă privește, un film bun este un film de autor. Iar un autor este cel care slujește el Filmului, nu invers. Perioada comunistă, începând cu mijlocul anilor ‘50, a făcut loc și „filmului de autor”. În afară de sus-pomenitele zece titluri, din perioada aceea mai consider că filme bune sunt și: Viața nu iartă; La „Moara cu noroc”; Erupția; Când primăvara e fierbinte; Țărmul n-are sfârșit; Pădurea spânzuraților; Duminică la ora 6; Prea mic pentru un război atât de mare; Apa ca un bivol negru; Duhul aurului; Felix și Otilia; Dincolo de nisipuri; Cursa; Filip cel bun; Ilustrate cu flori de câmp; Zidul; Actorul și sălbaticii; Mere roșii; Tănase Scatiu; Dincolo de pod; Prin cenușa imperiului; Iarba verde de acasă; Ediție specială; Casa dintre câmpuri; Un om în loden; Duios Anastasia trecea; Vânătoare de vulpi; Semnul șarpelui; Croaziera; De ce trag clopotele, Mitică?; La capătul liniei; Baloane de curcubeu; Ochi de urs; Fructe de pădure; Sfârșitul nopții; Faleze de nisip; Dreptate în lanțuri; Imposibila iubire; Să mori rănit din dragoste de viață; Adela; Secretul armei secrete; Iacob. Sunt filme care captează - după măsura, cultura și priceperea fiecărui creator în parte – miracolul vieții și marile întrebări ale oamenilor. Sunt bune pentru că nu își propun să fie moralizatoare, să dea soluții, ci pentru că – în ceea ce au ele mai bun – sunt o imagine (transfigurată, evident) a vieții, o căutare a micilor și marilor adevăruri, un refuz al conformismului și al tezei, o oază de libertate pentru spirit. În lumea mare, socotesc „filme comuniste bune” următoarele: Pământ, Grevă, Octombrie, Crucișătorul Potemkin, Ivan cel Groaznic, Zboară cocorii, Primul învățător, Câteva zile din viața lui Oblomov, Ruga, Copacul dorințelor, Înălțarea, Căința, Ciocârlii pe sârmă, Sătucul meu drag, Iubirile unei blonde, Asul de pică, Balul pompierilor, Tata în călătorie de afaceri, Vremea țiganilor, Canal, Omul de marmură, Omul de fier, Amintiri despre subdezvoltare, Petrecere la vilă și multe altele.

Câteva zile din viața lui Oblomov (Nikita Mihalkov, 1980)

3. După 1989 am vizionat, revizionat (de nenumărate ori) și aș dori să revăd toate filmele enumerate la punctele 1 și 2 și multe altele. Aș mai adăuga Ma-ma și seria Ardelenilor - filme „de public” foarte sensibil și inteligent construite. Am mai vizionat și alte filme românești din acea perioadă, însă le-am găsit surprinzător de „expirate”. În multe din ele există – ce-i drept – anumite momente, apariții ale unor actori, anumite replici, muzici, cadre și o anumită emoție care încă mai spun ceva, însă doar atât.

Profetul, aurul și ardelenii (Dan Pița, 1978)

4. Vezi punctul 2.

5. Cred că primul film vizionat în perioada comunistă a fost Ștefan cel Mare. Aveam 6 ani. L-am văzut la cinema Capitol (astăzi sediul Filarmonicii Banatul) din Timișoara. Nu a avut niciun impact memorabil, în afara șocului inițial pricinuit de călăreții mărețului voievod care – așa mi se părea – se îndreptau în goană spre mine (stăteam la balconul lateral, destul de aproape de ecran).

6. Nu se poate vorbi despre „acele filme” la modul general. Adică se poate, dar ar fi păcat. Printre „acele filme” realizate sub semnul „ideologiei dominante” au existat – vezi titlurile enumerate deja – câteva încercări reușite sau foarte reușite de a exprima o anume viziune despre viață, de a aduce în discuție – cu mijloacele specifice filmului – „condiția umană” și problemele ei.

Mircea Săucan

7. Regizorul preferat din acea epocă este, acum, Mircea Săucan. (În acea epocă nu-i văzusem filmele și regizorul preferat era Dan Pița.) Combinația audio-vizuală extrem de insolită pe care o propune el n-am mai întâlnit-o decât – ocazional – la Dan Pița sau Mircea Veroiu. Mă impresionează felul în care cei trei au dat și muzicii importanța unui personaj în construcția dramaturgică a filmului, alături de celelalte personaje (inclusiv personajul imagine). Pe de altă parte, regizorul român care a început să lucreze la mijlocul anilor ‘60 și – fără să-și piardă câtuși de puțin „vâna” – a lucrat destul de mult și după 1990, este Lucian Pintilie. Pentru el am toată admirația. Pintilie mi se pare singurul regizor român „dintr-o bucată”. Dintre regizorii străini ai acelei perioade îl prefer – de departe – pe Andrei Tarkovski, ale cărui filme (începând cu Călăuza) au avut un impact crucial asupra mea prin faptul că mi-au deschis sufletul către un ideal de viață, ceea ce nu e deloc puțin.

Călăuza (Andrei Tarkovski, 1979)

8. În acei ani vedeam filme la cinematografele din oraș și la televizor. De multe ori, dacă nu aveam companie, mergeam singur la cinema pentru că mă interesa filmul ca atare. Totuși, mi-a plăcut și îmi place încă să împărtășesc bucuria vizionării cu alții, nu să văd filme de unul singur. De pe la mijlocul anilor ‘80, TVR nu prea mai oferea altceva decât emisiuni și filme propagandistice, așa că am urmărit asiduu programele Televiziunii Iugoslave și Maghiare, care – pe lângă multe filme-conservă – difuzau cu regularitate și destule filme de cinematecă. Încă din timpul liceului selectam filmele în funcție de regizor (dar și în funcție de compozitor, de directorul de imagine). Doream să văd tot ce făceau Dan Pița, Mircea Veroiu, Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos. Filmele lui Pintilie și Săucan erau imposibil de găsit. Citeam cu nesaț despre filme (texte de teoria filmului, cronici, interviuri, anchete) în câteva cărți de cinema și în publicațiile „Cinema” (revista și almanahul).

Dan Pița

9. Pe la mijlocul anilor ‘80 a fost o vreme (câteva luni de zile, cred) când în Timișoara se difuzau filme pe video (pentru care se plătea bilet de intrare), în anumite instituții din oraș. Îmi amintesc că erau difuzate numai filme americane și unul singur românesc (Concurs de Dan Pița). Nu am văzut atunci decât un film pe video – Întoarcerea lui Jedi. Filme pe video am început să văd abia după 1990.

10. Există impresii și impresii. Primele impresii mi le-au lăsat, evident, filmele „de acțiune”, cu „vedete”, cu tot felul de „poante” – filmele cu Florin Piersic, Sergiu Nicolaescu. Treptat, n-aș ști să spun cum anume, aveau să mă câștige filmele „de atmosferă” (ale lui Pița, Veroiu, Daneliuc, Demian, Tatos, Mărgineanu), care mă puneau pe gânduri și mă urmăreau vreme îndelungată până când începeam să le deslușesc sensurile. Sunt filmele pomenite la punctele 1-2.

Revanșa (Sergiu Nicolaescu, 1978)

11. Au jucat un rol foarte important. Atât de important, încât am dorit să-i cunosc pe unii din creatorii lor și, în ultimii ani, chiar să scriu pe larg despre filme și cineaști – pe blogul personal, pe Liternet și în volumele Pseudokinematikos. Și, începând din 1993, să prezint o mare parte din aceste filme într-o serie de proiecții de cinematecă, în Timișoara. Ultimele retrospective, la Cinemateca BCUT din Timișoara, le-am dedicat regizorilor Alexandru Tatos, Lucian Pintilie și Andrei Tarkovski.

12. M-au impresionat profund și mă urmăresc încă aceste filme pe care le-am văzut prima oară în perioada comunistă: Călăuza, Andrei Rubliov, Copilăria lui Ivan, Cei șapte samurai, Accatone, Viridiana, La Strada, 8 1/2, Amarcord, Noaptea americană, Fahrenheit 451, Întâlnire de gradul trei, Bobby Deerfield, Călărețul electric, Desculț în parc, Mica romanță, Mephisto, Iluminare, Cenușă și diamant, Cronica adolescenței, Pădurea de mesteceni, Blow up, Gară pentru doi, Piesă neterminată pentru pianina mecanică, Sclava iubirii, Cetățeanul Kane, Cabaret, All That Jazz. Sunt filme de facturi diferite care m-au impresionat în chip diferit, la vârste diferite. Și, evident, mai sunt și multe alte filme văzute în perioada comunistă care – într-un fel sau altul – m-au impresionat și la care mă gândesc. Fiecare din ele m-a ajutat să înțeleg ce înseamnă să te exprimi prin mijloacele filmului, combinând diversele forme de limbaj împrumutate de la celelalte arte și alcătuind uneori, în chip fericit, un limbaj nou: limbajul cinematografic.

All That Jazz (Bob Fosse, 1979)

13. Am văzut filmele lui Sergiu Nicolaescu din perioada comunistă. Filmele lui de după 1990 nu le-am văzut decât – cu mare greutate – pe mici fragmente. Nu am avut o relație bună cu „filmele de propagandă istorică” și nici cu „filmele epopeii naționale” decât până la vârsta de (aproximativ) zece ani. După aceea nu le-am mai vizionat. De pe la mijlocul anilor ‘80 am încetat să doresc să mai văd filmele lui Sergiu Nicolaescu, dar ascult și acum cu foarte mare plăcere muzica originală scrisă pentru ele de Tiberiu Olah, Richardt Oschanitzsky, Radu Goldiș, Adrian Enescu sau Anton Șuteu. Îmi amintesc însă de primul film românesc independent – Șobolanii roșii (1991) –, care demitiza serialul „epopeii naționale”.

 

Cristian Mungiu & Valeriu Andriuță

14. Filmele preferate din „era comunistă”, începând cu perioada adolescenței, au avut un impact major asupra mea. Multe sunt, pentru mine, un îndreptar, o călăuză. Mai cu seamă cele în care combinația audio-vizuală este bine orchestrată de regizor, împreună cu principalii săi colaboratori (directorul de imagine, autorul decorurilor, compozitorul, actorii) și în care cuvântul devine „semn”. Trebuie să recunosc: am ajuns să prețuiesc destul de târziu (abia după ce am văzut Aferim! și apoi toate celelalte filme ale lui Radu Jude) filonul „(neo)realist” din filmul românesc, început de Lucian Pintilie și continuat de Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos, Iosif Demian, Stere Gulea, Dinu Tănase și, mai recent, de Cristi Puiu și Cristian Mungiu.

Cristi Puiu & Valer Dellakeza