Nu se poate să nu creşti, o vreme, la umbra cuiva. Să
nu te hrăneşti din lumina pe care o vei fi găsit în persoana (învăţătura,
lumea) cuiva. Nu se poate să nu ai un învăţător, o călăuză. Sau mai multe. Dacă
însă acea călăuză-învăţător se transformă într-un ... mistreţ (sau rinocer), în
zadar îl vei întreba despre metamorfoza sa. Nu va înţelege şi te va considera
nebun. Tu însă vei continua să îl porţi în gând şi-n inimă. Aşa cum Stalker îl
purta în suflet pe Învăţătorul său, devenit Mistreţul. A continuat să-l
cinstească pentru că „i-a deschis ochii” şi i-a vorbit de Zonă, de Camera
Dorinţelor, de lucrurile esenţiale. Chiar dacă, după aceea, a schimbat ruga
pentru aproapele într-o cerere egoistă. Şi a primit nu ceea ce – cu buzele – a
cerut (sănătatea, mântuirea cum ar veni, aproapelui), ci tocmai ceea ce, în
chip tainic, de nimeni ştiut, purta în inimă (un sac de bani). Iar apoi –
căzând în deznădejde extremă, ca Iuda – s-a spânzurat. Călăuza-Stalker însă a
continuat să ducă în Zonă pe nefeirciţii pământului. S-a încăpăţînat – sfântă
încăpăţânare! – să rămână om până la capăt.
 |
| Călăuza şi Scriitorul din Stalker de Andrei Tarkovski |
