Mărturisirea unui crez este
importantă, cu atât mai mult atunci când acesta implică dubla dimensiune a
orizontalului (raportul cu semenii) şi verticalului (raportul cu nevăzutul, cu
sacrul, cu transcendentul). Şi totuşi, nu ştiu ce mă face să cred că mai presus
de folosirea unei etichete (Ortodoxia, semnificantul) se află transpunerea ei
în practică (Ortopraxisul, semnificatul) – proces care ţine o viaţă şi se
termină doar în ... pânzele albe. În ultimă instanţă, este cea mai personală
rubrică din viaţa unui om.
În sertarele rubricii basic info,
un simpatic amic „virtual” de pe facebook
scrie, în dreptul categoriei religious
views, o denominaţiune (confesiune) ciudată: poetry. Îmi place tare mult şi-i urez să nu se vindece niciodată de
ea. Dacă – via Tarkovski, Abuladze,
Paradjanov, Dostoievski, Steinhardt, Pavel Florenski etc., dar şi a unor
mărturisitori în carne şi oase – n-aş fi descoperit icoana şi spaţiul liturgic
bizantin, aş fi completat şi eu la fel această rubrică.
De la o anumită distanţă, religia şi poezia par să se confunde, dar
atunci când este neamestecată cu dulcegării kitsch sau cu gesturi triumfaliste,
apropierea – conştientă, asumată, de bună voie şi nesilit de nimeni – de
frumuseţea ortodoxă (sunete, forme şi culori care, nepăsătoare faţă de mode,
ascultă de veşnicie) ce „salvează lumea” (Dostoievski) presupune mai mult decât
o respiraţie poetică. Botezul lui Steinhardt în temniţa comunistă n-a fost doar
o figură de stil.
Ortopraxisul (termen ce mi se pare mai nimerit decât Ortodoxia, ce sună
abstract) – ca „devenire întru fiinţă”, ca
mod de a fi în lume (fără de a te lăsa robit de cele „ale lumii”) ca răspuns la
o chemare împărătească pe care ştii că nu o poţi refuza – e însăşi împărtăşirea
cu „metafora vie” (Paul Ricoeur), cu Dumnezeul Întrupat, cu Părintele Luminii,
cu Lumina din Lumină. E desăvârşirea trăirii poetice, adică angajarea deplină
în aventura numită metanoia.
