Ei au rămas oameni...

Am revăzut şi documentarul lui Nicolae Mărgineanu (Universităţi şi închisori) despre tatăl său – eminentul savant, deschizător de drumuri în psihologia secolului XX – al cărui nume l-a moştenit. Unul din cercetătorii de elită indezirabili în „obsedantul deceniu” şi jumătate, căci a petrecut 16 ani în puşcărie, care a avut puterea să mai trăiască încă pe-atât după eliberare („graţierea” din 1964). Omul a studiat la principalele universităţi din Europa (Germania, Anglia) şi America, după care s-a întors în ţară. A intervenit pe lângă americani pentru retrocedarea Ardealului imediat după 1944 (într-un fatal contratimp istoric, pe când elita politică era formată în principal din cetăţeni de alte etnii decât cea română) şi, acuzat fiind de spionaj pentru americani, a fost întemniţat, torturat şi – în cele din urmă – călit ca om. Şi aşa s-a călit oţelul – caracterele de oţel ale atâtor şi-atâtor oameni dârzi.

Urmărind acest episod de „memorial al durerii” m-am întrebat câţi dintre tinerii (şi nu numai) posibili spectatori ai acestui film ştiu ce-nseamnă o elită intelectuală şi felul în care aceasta – în deceniile cinci-şase – a reuşit să transforme (pe şest, desigur) închisorile în amfiteatre. Exact ca-n mărturia lui Constantin Noica (Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru), unde aflăm despre orele-conferinţe susţinute de tot felul de distinşi oameni de ştiinţă şi cultură în faţa auditoriului din celule, format nu numai din titraţi, ci şi din oameni altminteri fără dragoste de carte (muncitori şi ţărani fruntaşi ce deveniseră indezirabili într-o societate bazată pe teroare şi pe nimicirea celor lucrători şi sârguincioşi).

Pe cine mai interesează cărţile de psihologie ale lui Nicolae Mărgineanu (Psihologia exerciţiului, Psihologia germană contemporană, Psihologia învăţării, Psihologia franceză contemporană, Psihologia configuraţiei, Analiza factorilor psihici, Psihologia persoanei, Psihotehnica în marea industrie, Problema evoluţiei, Natura ştiinţei, Sub semnul omeniei, Psihologie şi literatură, Condiţia umană, Psihologie logică şi matematică ş.a.) într-o vreme când numele Mărgineanu are cu totul şi cu totul alte rezonanţe în România? Pentru cei tineri (şi nu numai) el este sinonim cu hit-ul pop „Mă iubeşte femeile”, al lui Mihai Mărgineanu. Poate că pe aici, printre „vedetele” – agramate, agresive, mitocane – apărute peste noapte şi confecţionate de micul ecran otevizat ar trebui să-i căutăm pe urmaşii savantului Mărgineanu şi ai celor asemenea lui, care au înfruntat frigul, foamea şi umilinţele din închisori. Ei sunt, azi, „elita” ţării şi vor mai fi încă multă vreme de-acum înainte…

 

***

P.S. Câteva evenimente muzicale de care, cu Theodor, m-am bucurat: Orestia II de Aurel Stroe, un recital de orgă & cello (Alexandru Moroşanu şi Georges Athanasiades au interpretat lucrări de J.S. Bach, B. Marcello, A. Vivaldi, Fr. Liszt, J. Berky, G. Tartini şi Jehan Alain) şi recitalul ansamblului „Percutissimo” al Facultăţii de Muzică din Timişoara (condus de Doru Roman), cu următorul program: L. Denev – Drumland; S. Fink – Paderissimo; C. Bright – The Wild Boys; M. Ohana – Etudes Choregrafiques; P. Long – Strange Loops; E. Varèse – Ionisation.

Am revăzut Secvenţe (capodopera lui Alexandru Tatos), un excelent document al anilor 70-80 din România socialistă. Cei care au radiografiat societatea românească nefardată sunt chiar membrii echipei de filmare, în frunte cu regizorul-scenarist (Tatos), cu directorul de imagine (Florin Mihăilescu) şi pictorul-scenograf (Andrei Both). Suntem în zona Fellini (8 ½), Wajda (Totul de vânzare), François Truffaut (Noaptea americană) etc.. Filmul lui Tatos este însă şi un eseu despre singurătate (vezi primele două episoade: „Telefonul” şi „Prospecţia”), dar şi o punere pe tapet (cu ironie, desigur) a kitschului cel de toate zilele din ţărişoara noastră (vezi birtul jalnic la care şef este acel Crăcănel tradus de-o Miţă Baston de care, asemenea personajului caragialesc, nu se poate despărţi; interiorul sufrageriei sale şi colecţia de … ascuţitori etc.). Dar Secvenţe este, mai ales, un studiu (mereu ironic) al relaţiei victimă-călău (vezi al treilea episod: „Patru palme”).

Sometimes I feel like a motherless child

Într-un fel, despărţirea de mamă – atunci când ai simţit (chiar dacă – sau mai ales – prea apăsat, uneori) ce înseamnă o mamă – este o nouă naştere. O nouă retezare a cordonului ombilical. O ieşire dintr-un fel de închisoare şi-o intrare într-o altfel de existenţă. Oricât ar fi fiul de voluntar, o mamă adevărată este conştiinţa mustrătoare.
Nu pot să nu mă gândesc la gândurile lui Steinhardt de la ieşirea din închisoare, la bilanţul său mărturisit în Jurnalul fericirii. A intrat în închisoare, spune el, orb („cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realităţii, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi”) şi a ieşit „cu ochii deschişi”; a intrat „răsfăţat, răzgâiat”, şi-a ieşit „vindecat de fasoane, nazuri, ifose”; a intrat nemulţumit, a ieşit  „cunoscând fericirea”; a intrat „nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri”, a ieşit nepăsător; soarele şi viaţa îi spuneau puţin, acum ştie să guste „felioara de pâine cât de mică”, să admire „mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul”; iese împăcat: cu cei cărora le-a greşit, cu prietenii şi duşmanii, ba şi cu sine însuşi. Mulţumeşte sincer, făgăduieşte serios… Dar – se întreabă monahul – câţi n-au mulţumit şi n-au făgăduit? Gândul sceptic nu îl clatină totuşi pentru că „experienţa celorlalţi nu ne e transmisibilă”.
Poate că aici, în închisoare, trebuia să rămânem cu toţii. Poate că era mai uşor, mai bine. Asta apropo de prima „închisoare” (primul rai: pântecele matern – vezi excelentul desen-animat Get Out) şi a doua „închisoare” a omului (ce durează câtă vreme omul are părinţi – vorba poetului – „pe pământ, nu în gând”). Puterea de a iubi, la ieşirea din închisoare (din orice fel de închisoare) trebuie să crească în proporţii de necrezut. 

***

Alexandru Tatos (regizor, scenarist la: Mere roşii, Rătăcire, Secvenţe, Secretul … armei secrete ş.a.), la moartea mamei sale: „S-a dus omul care m-a iubit cel mai mult... M-am purtat urât cu ea, nervos, nu i-am făcut toate plăcerile – cei dragi sunt întotdeauna nedreptăţiţi – şi asta mă chinuie acum. În sufletul meu rămâne un gol pe care n-am să-l pot umple niciodată. Ştiu că de acolo, de unde eşti, ai grijă de mine şi mă păzeşti! Draga mea mamă.....”

***

Despre morţi numai de bine, se zice. Înţeleg sâmburele acestui gând abia la o slujbă de pomenire, atunci când preotul se roagă pentru iertarea greşelilor robului / roabei lui Dumnezeu, pentru dezlegarea de tot ceea ce ţinuse răposatul legat pe pământ: „Toate câte a greşit să i se ierte.” Este, în aceste rugăciuni de pomenire a celor adormiţi, semnul neuitării lor peste veacuri. Ei mor abia atunci când noi, cei care încă mai facem – o vreme – umbră pământului, uităm (sau nu mai vrem) să ne rugăm pentru ei. Când îi ignorăm (cu sau fără de voie) din ruga noastră, ce – fără pomenirea lor – nedesăvârşită este.