Marița lui Cristi Iftime nu e un film mare, însă e - cum să spun? - onest, tandru și îți poate da o stare de
blues. Mi-a mers la suflet și mi s-a inscripționat instantaneu pe memoria involuntară, replica rostită de Costi (Alexandru Potocean) către prietena sa, în ajunul sărbătorilor de Crăciun: „De ce să trecem pe la ai tăi, că oricum nu fac altceva decât să se certe tot timpul prin tine?...” Costi știe el ce știe. Părinții lui s-au despărțit după niște ani de conviețuire (vreo douăzeci) și, după cum vom vedea, atunci când se reîntâlnesc (datorită lui, care se prezintă cu tatăl său în cabana închiriată pentru o noapte de ceilalți doi frați ai săi, unde venise și mama lor), știu să glumească, să fie politicoși. Semn de tandrețe în filmul lui Cristi Iftime: să vezi doi oameni cu trei copii mari, doi oameni care acum sunt divorțați (mai exact, spune - hâtru - bărbatul: „Maică-ta m-o divorțat!”), dar pot sta la aceeași masă fără să-și mai reproșeze neînțelegeri din trecut. Oameni care - dincolo de tot ce a fost - știu să se menajeze. Ce-i drept, reîntâlnirea a fost de scurtă durată - câteva ceasuri. Și-atunci mă întreb - apropo de prima replică pe care-am remarcat-o în
Marița: cum e oare mai bine: să rămâi alături de soț/nevastă - după ce știi că dragoste nu (mai) e (și - vorba lui Victor Petrini din
Cel mai iubit dintre pământeni - nimic nu mai e), prelungind la nesfârșit un calvar (cum ni se lasă de înțeles că fac părinții prietenei lui Costi) sau să te desparți (așa cum au făcut prinții lui Costi)? Ne putem întreba ce anume îi face pe oameni să se despartă, după ce au făcut deja casă împreună, dar la fel de bine poate să fie pricină de mirare și rămânerea laolaltă, în aceeași casă, atunci când casa de mult nu mai e casă, când masa de mult nu mai e masă. Chiar dacă pe perete - ca să te autosugestionezi - pui un goblen cu „Home, sweet home”...
