Cuvântul de învăţătură al Ieromonahului de la
mănăstire, din Duminica Orbului din Ierihon, mi-a amintit de Fefeleaga. Stoica
eroină a lui Ion Agârbiceanu este mânioasă pe
„bogătanii” care-i exploatau munca, ştiind-o „fără ajutor”. Înveninată pentru că „se simţea că-i mai mult decât ei, că-i
mai bună creştină decât dânşii”, îi arunca „vrede în faţă” câte unui
„bogătan”: „Ce-s eu? Nimic! Da’ pe mine nime nu mă blastămă, nime nu zice să mă
baă Dumnezeu, pe când pe dumneata tot satul te blastămă”.
M-am gândit la Fefelaga atunci când l-am auzit
pe Părinte vorbind despre nevoia de a căuta rugăciunea „în duh şi adevăr”
(nesentimentalistă), de primejdia împăunării cu „meritele” şi „evlavia” noastră.
Ori, spunea el, rugăciunea a fost lăsată omului spre zidirea sa, ca un „dans de
unul singur” pe o „cale strâmtă”. Nicidecum ca o activitate din care Dumnezeu,
nu omul, ar avea ceva de câştigat. Grăirea sa era un imn de slavă adus
Cuvântului – singurul reper al omului, dacă socotim drept. Dar nouă, ca
Fefeleagăi, ne place a ne asemăna cu cei pe care-i credem „căzuţi” şi ne închipuim
că suntem „mai mult decât ei”.
În interpretarea Leopoldinei Bălănuţă, Fefeleaga
lui Mircea Veroiu din segmentul omonim al Nunţii de piatră (film regizat în 1971 de Mircea Veroiu şi filmat de Iosif Demian,
pe muzica lui Dorin Liviu Zaharia şi Dan Andrei Aldea, cu scenografia lui Radu
Boruzescu şi a lui Helmut Sturmer) împrumută ceva din austeritatea şi lumina chipurilor
de sfinţi din icoanele bizantine. Există în ea o sfâşiere cumplită – îi
muriseră, unul după altul, toţi din familie – pe care ea, cu demnitate şi întru
nădejdea revederii lor, şi-o preschimbă în implozie:
Făr’ de soţ, fără de rude
Nime’n lume n-o aude
Numa’ singuru’ calu’ alb
La şale de-urcat dealu’
...
De din vale, dinspre hău
Ard patru lumini de său
Şi de-a ploua şi de-o ninge
Nime-nime nu le poate stinge
Doar inima mea când plânge
Tot aştept doar a-nturna
Soţul meu de undeva
Tot mă uit doar a veni
Fiii mei de
unde-ar fi,
Fiii mei de unde-ar fi
Maică, viaţa mea
Aprinde lumânarea
Ofilită ca frunza
Că cei răi până la cină
Ne iau sfeşnic la lumină
Ne fac opaiţ de tină
Maică, viaţa mea
Aprinde lumânarea...
