marți, 29 ianuarie 2013

Implozie



Cuvântul de învăţătură al Ieromonahului de la mănăstire, din Duminica Orbului din Ierihon, mi-a amintit de Fefeleaga. Stoica eroină a lui Ion Agârbiceanu este mânioasă pe  „bogătanii” care-i exploatau munca, ştiind-o „fără ajutor”. Înveninată pentru că „se simţea că-i mai mult decât ei, că-i mai bună creştină decât dânşii”, îi arunca „vrede în faţă” câte unui „bogătan”: „Ce-s eu? Nimic! Da’ pe mine nime nu mă blastămă, nime nu zice să mă baă Dumnezeu, pe când pe dumneata tot satul te blastămă”.
M-am gândit la Fefelaga atunci când l-am auzit pe Părinte vorbind despre nevoia de a căuta rugăciunea „în duh şi adevăr” (nesentimentalistă), de primejdia împăunării cu „meritele” şi „evlavia” noastră. Ori, spunea el, rugăciunea a fost lăsată omului spre zidirea sa, ca un „dans de unul singur” pe o „cale strâmtă”. Nicidecum ca o activitate din care Dumnezeu, nu omul, ar avea ceva de câştigat. Grăirea sa era un imn de slavă adus Cuvântului – singurul reper al omului, dacă socotim drept. Dar nouă, ca Fefeleagăi, ne place a ne asemăna cu cei pe care-i credem „căzuţi” şi ne închipuim că suntem „mai mult decât ei”.

În interpretarea Leopoldinei Bălănuţă, Fefeleaga lui Mircea Veroiu din segmentul omonim al Nunţii de piatră (film regizat în 1971 de Mircea Veroiu şi filmat de Iosif Demian, pe muzica lui Dorin Liviu Zaharia şi Dan Andrei Aldea, cu scenografia lui Radu Boruzescu şi a lui Helmut Sturmer) împrumută ceva din austeritatea şi lumina chipurilor de sfinţi din icoanele bizantine. Există în ea o sfâşiere cumplită – îi muriseră, unul după altul, toţi din familie – pe care ea, cu demnitate şi întru nădejdea revederii lor, şi-o preschimbă în implozie:
Făr’ de soţ, fără de rude
Nime’n lume n-o aude
Numa’ singuru’ calu’ alb
La şale de-urcat dealu’
...
De din vale, dinspre hău
Ard patru lumini de său
Şi de-a ploua şi de-o ninge
Nime-nime nu le poate stinge
Doar inima mea când plânge
Tot aştept doar a-nturna
Soţul meu de undeva
Tot mă uit doar a veni
 Fiii mei de unde-ar fi,
Fiii mei de unde-ar fi
Maică, viaţa mea
Aprinde lumânarea
Ofilită ca frunza
Că cei răi până la cină
Ne iau sfeşnic la lumină
Ne fac opaiţ de tină
 Maică, viaţa mea
Aprinde lumânarea...