„Şi
toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi.” (Matei, 21.22)
***
De o vreme încoace, Theodor, la cei zece ani
şi jumătate ai săi, vrea să ştie de ce Dumnezeu nu „percutează” imediat la
cererile sale. De ce, vasăzică, tace şi nu face. De ce nu-i îmbracă pe cei goi,
de ce nu-i vindecă pe bolnavi, pe suferinzi, pe muribunzi etc. De ce nu se
„execută”.
Mă gândesc la Mussolini (însă el era ateu), despre care se spune că, într-o întrunire,
s-ar fi uitat la ceas si a zis: Îi dau ultimatum lui Dumnezeu ca în cîteva
minute să mă trăsnească dacă există! O oră mai târziu s-a uitat din nou la
ceas. Nu fuseze trăznit şi – q.e.d. – a tras concluzia că Dumnezeu nu există. Mă
gândesc la încrâncenarea torţionarilor din temniţele comuniste, care le cereau victimelor
să demonstreze hic et hunc existenţa lui Dumnezeu. Mă mai gândesc însă şi
la existenţialiştii care susţin că Dumnezeu nu este o existenţă ce trebuie (şi
poate fi) demonstrată, ci o realitate ce trebuie trăită. Ei, asemenea
celor din vechime (care nu raţionalizau totul), au înţeles: credinţa (despre
care vorbeşte Călăuza în pragul „camerei dorinţelor” din Stalker, şi
care este lucrătoare doar într-o minte îmbisericită) nu-i totuna cu magia. Dar
viţeii de aur n-au moarte. Seduc mereu.
Concluzia lui Theodor: dacă trebuie să
aşteptăm, cu răbdare, ca Dumnezeu să ne răspundă, pentru ce trebuie numaidecât
să-i ascultăm pe părinţi? De ce să nu fim şi noi asemenea lui Dumnezeu, care nu
se grăbeşte? De ce trebuie ca noi (copiii) să facem ascultare fără să crâcnim,
câtă vreme Dumnezeu nu ne face toată voia? Ce să-i răspund? Poate că se va mângâia cândva cu răspunsul
lui Steinhardt (care e şi jocul secund în Stalker): „Fiecare tot ceea ce
vrea obţine, dar ceea ce vrea cu adevărat, nu ceea ce spune că i-ar plăcea să
aibă; ceea ce se dobândeşte ci neprecupeţit sacrificiu, cu nedezminţită
încăpăţânare, înfruntând lenea, nestăruind asupra scrupulelor.” (Jurnalul
fericirii) ...
