luni, 16 aprilie 2012

Jerusalem - Episode Six

16 aprilie 2012

Am ajuns şi în cel mai vechi oraş din lume (apărut, se spune, acum aproape 10000 de ani): Ierihonul. Întregul ţinut al Israelului şi Palestinei poartă însemnele evenimentelor biblice. Şi aici, în locurile de pelerinaj, Iisus Hristos este prezentat drept un „superstar”. Magazine şi tarabe, pe tot cuprinsul anului, fac profituri enorme din vânzări de obiecte religioase. O parte dintre ele (aproape nesemnificativă) te trimit spre un Hristos cu adevărat Pantocrator, spre o lume de imagini şi sunete articulate sub forma unui limbaj teologic (liturgic). Foarte rar se întâmplă să vizităm şi lăcaşuri unde pereţii comunică un singur limbaj, un singur film. Un astfel de lăcaş minunat (pe bună dreptate, stârneşte mirare) este biserica Naşterii Domnului din Ierihon, care mi-a amintit imediat de biserica Sf. Grigore Palama din Bucureşti. (Din păcate însă, măicuţe evlavioase – am dedus eu – nu s-au muţumit cu splendidele reprezentări bizantine de pe pereţi şi au introdus în biserică, spre a fi sărutate de pelerini/credincioşi, câteva picturi religioase necanonice, de influenţă apuseană, pictate pe lemn.) În majoritatea însă, predomină un cu totul alt univers vizual.     

Este cumva năucitor şi teribil să ştii că mergi – la propriu – pe urmele Nazarineanului şi ale prietenilor Săi (sfinţii). Să vizitezi locurile (sau presupusele locuri) unde s-au întâmplat momente cruciale din viaţa Sa: naşterea, prezentarea la templu, botezul, întâlnirile cu apostolii, ispitirea de pe munte, intrarea în Ierusalim, răstignirea, învierea, înălţarea etc. Îmi aduc aminte, involuntar, de Călăuza. Scepticul Scriitor de acolo (un fariseu modern) filosofa pe tema falsificării obiectelor de ceramică. Omul de azi, spunea el, poate fi uşor păcălit, poate lua un vas recent (dar prezentat ca fiind o antichitate) drept un veritabil vestigiu. Doar Călăuza nu-şi pune astfel de probleme, pentru că a înţeles că esenţa e în altă parte: în respectarea ritualului / rânduielii ca şi cum totul ar funcţiona normal. Ca şi cum ar exista Dumnezeu („Cred, Doamne, ajută necredinţei mele.”). Altfel spus: săvârşirea binelui nu în vederea unei răsplătiri viitoare, ci dezinteresat, în numele deprinderii firescului şi al lepădării de orice automatism, de orice gest artificial.