joi, 21 ianuarie 2016

Costion Nicolescu despre Pseudokinematikos 3. Între viață și filme

Costion Nicolescu
De Dl. Costion Nicolescu mă leagă cea dintâi exegeză de anvergură - cu adevărat relevantă - a filmelor (și vieții) lui Andrei Tarkovski în limba română. Înainte de a o cerceta în volum (Credința, nădejdea și iubirea în filmele și viața lui Andrei Tarkovski), am citit-o cu nesaț - într-o variantă demo - în suplimentul de cultură al ziarului „Cotidianul”, de la mijlocul anilor 90. Eram încă student. Tot acolo, Dl. Costion Nicolescu a publicat un extrem de interesant „Dicționar tarkovskian”, cu termeni folosiți de Tarkovski pe care i-a însoțit de citate relevante din cărțile, interviurile și jurnalele regizorului. După vreo 20 de ani aveam să-l întâlnesc. Venise la Timișoara ca invitat la o conferință în memoria Pr. Teofil Părăian. La plecare, am avut bucuria să-l conduc cu mașina la aeroport și să-i spun despre descoperirea acelor texte din „Cotidianul”, în anii de studenție. Însoțitorul său (un jurnalist mai tânăr) a ascultat ce discutam despre Tarkovski și Ioan Alexandru (un alt prieten comun întru spirit, pe care Dl. Costion Nicolescu l-a cunoscut personal) - și, invocând opinia unui critic de film teribilist foarte la modă - a replicat că Tarkovski e acum desuet, învechit, că filmele sale nu mai au nimic de spus omului de azi. Exegetul lui Tarkovski, aflat pe unul din locurile din spate ale mașinii, n-a zis nimic. N-a auzit sau, poate, s-a prefăcut că nu aude. 
Mă simt foarte aproape de Dl. Costion Nicolescu în căutările sale - deloc „bătătorite” - după, Bine, Frumos și Adevăr. În felul în care scrie despre frumusețea uitată a icoanei, despre drumurile sale la Athos, despre uluirea pe care i-o provoacă goana după kitsch (mai ales atunci când el, kitschul, tinde să înlocuiască icoana și - prin sentimentalism și excese de pietism - să contamineze însăși conștiința eclezială și viața liturgică), despre - așa cum spune titlul uneia din cărțile sale - îndrăgostiții care vor să se împrietenească. Sau în întrebările pe care i le-a adresat lui H.R. Patapievici în interviul publicat cu titlul „A fi ortodox” în volumul acestuia, Politice
L-am rugat pe Dl. Costion Nicolescu să scrie despre Pseudokinematikos 3. Între viață și cărți, care urmează să apară la Editura Filos din București. Credeam că voi primi doar câteva rânduri. Îi mulțumesc pentru predoslovia sa care devine, astfel, un întreg capitol în cuprinsul cărții:

Viața printre filme ca între boabe de grâu
Cuvânt înainte de Cosion Nicolescu la Pseudokinematikos 3. Între viață și cărți


L-am întâlnit pe Marian Rădulescu o singură dată, la Timișoara, în treacăt, în anul 2011, la ediția din acel an a unui Simpozion dedicat Părintelui Teofil Părăian. El a fost cel care, din partea organizatorilor, m-a dus cu mașina lui la aeroport, la plecare. Aveam să aflu că se oferise anume. Pe scurtul drum m-a abordat pe teme de film, referitor la Andrei Tarkovski în primul rând. Citise câte ceva din puținul pe care-l scrisesem până atunci în legătură cu regizorul meu iubit. Minutele deloc multe petrecute împreună mi-au lăsat o impresie puternică și plăcută în legătură cu el. 
Aveam să descopăr după un timp în Marian Rădulescu un om foarte activ pe contul său Facebook, cu informații și observații bogate și pertinente despre lumea și arta filmului, și nu numai. Nu este însă numai un om al comunicărilor virtuale, probabil cu vizibilitate și impact mai mare în imediat, ci și autor al unor cărți deosebit de consistente și de solid întemeiate. Până acum, două volume întitulate Pseudokinematikos. Fals tratat de cinema românesc (2010) și Pseudokinematikos 2. Bucuriile filmului (2012), titlu, cum se vede, inspirat de lucrarea lui Alexandru Odobescu despre vânătoare. Dar, ca și la acela, „tratatele” lui Marian Sorin Rădulescu despre film nu sunt deloc „false” și au un de netăgăduit farmec al scrierii, în consecință și al lecturii. Cunoștințelor bogate, docte, de profesionist, s-ar putea spune, li se adaugă libertatea și entuziasmul amatorului (citește: iubitorului) de cultură, îndeosebi de cea cinematografică.
Labirint - grafică de Klara Tamas
Iată-l acum continuându-și frumos drumul cu un al treilea volum. O carte scrisă la persoana întâi, ce se constituie, deopotrivă, în jurnal (de cinefil, în primul rând), memorii, meditații de viață, pagini de istorie culturală, critică exegetică, hermeneutică… Să o spun de la început: o carte cuceritoare! Are în compunere (și) un șir de scurte recenzii sau cronici ale unor filme pe care le consideră demne de atenție, le apreciază sau chiar le iubește. Sunt texte concentrate, concise, esențiale analize. „Filmele de atmosferă” sunt preferatele lui Marian Rădulescu. La capătul celălalt se află acelea pe care el le numește „filme-conservă”, artifacte complet lipsite de prospețime, de vlagă, de putință de hrănire spirituală, și, nu în ultimul rând, fără suflu artistic. În aprecierea valorii unui film, sigur, tehnica cinematografică este extrem de importantă, absolut necesară, dar, cum apreciază și autorul, singură nu ajunge. El exemplifică cu aceea, excelentă, a filmului Născuți asasini, care însă nu salvează filmul de a fi „o catastrofă pentru orice dezbatere morală”.
Născuți asasini
Am crescut în viziunea faptului că filmele adevărate, demne de a fi luate în seamă, sunt filmele de artă (cu totul altceva decât „filmele artistice”; cât poate să schimbe, în acest caz, folosirea numai puțin diferită a aceluiași cuvânt). Ele sunt cel mai adesea și filme de autor, regizorul luând asupră-și și alte sarcini pe care le presupune realizarea unui film, îndeosebi scrierea scenariului, dar și un control mult mai apropiat al imaginii și al muzicii. Realizatorul acestui tip de filme se distinge prin faptul că recurge la mijloace de exprimare absolut specifice acestei arte. Odată cu trecerea timpului am realizat că atunci când vorbim despre filme, putem să ne referim la ele și în termeni de filme dragi și filme bune. Excepțional este atunci când ele sunt bune și ne sunt și dragi. Dar în destule cazuri cele două arii nu se acoperă suficient. Apoi se mai poate observa că sunt filme aparent (mai) mici, dar cu valoare filmică de luat în seamă și cu impact artistic important. Sunt în arta filmului cam ceea ce este muzica de cameră în aria muzicii clasice… Foarte potrivite pentru clipe de retragere veghetoare în sine sau în ființa celui iubit, fie că el răspunde iubirii tale, fie că nu. 
Marian Rădulescu se adresează cititorului foarte direct, foarte personal, încât s-ar putea spune că mai degrabă îi vorbește decât îi scrie. Unele aspecte stilistice dau scriiturii sale valențe cinematografice: ritmul alert, vizualitatea textului, nu în ultimul rând titlurile, care apar precum inserturile din filme mai vechi, fie ele mute sau nu. Asta, totodată, și pentru că Marian Rădulescu este un spirit combativ, un om cu trăiri intense, năvalnice. Cum singur ne spune, are în el părți feroce, dar pe care, asta o spunem noi, ajunge să le bine tempereze, să le strunească și să le pună în de folos lucrare. Bibliografia cărții este selectivă și selectă, bine cumpănită, nu excesivă, una condusă de principiul non multa, sed multum.
Haddersfield
Marian Rădulescu este un împătimit al filmului, în ambele accepții și implicații ale cuvântului: de patimă și de pătimire. Aceasta din urmă o răscumpără frumos și pe cea dintâi. Împătimirea i-a venit de timpuriu, din vremea când era elev de gimnaziu. Ca urmare a acestui parcurs, pornit atât de devreme și desfășurat cu constanță și asiduitate, a dobândit o cultură cinematografică remarcabilă. Ca locuitor al Timișoarei, înainte de 1989 a profitat mult de filmele bune date la posturile de televiziune iugoslave. Regăsim menționate în carte multe dintre filmele care ne-au jalonat viața în acele decenii de comunism, în care supraviețuirea prin cultură era vitală și în care oferta culturală cinematografică de la noi a fost, în multe perioade, destul de precară. Până astăzi informația lui în domeniu a rămas bogată, continuă, la zi. Pierzând eu demult această continuitate, am pierdut destul de multe dintre filmele mai vechi sau mai noi pe care le remarcă Marian Rădulescu. Acum, prin cartea sa, mi-a stârnit dorința de a recupera unele pierderi. (Iată numai câteva titluri care mi-au atras atenția și le-am notat: Umbrele soarelui al lui Mircea Veroiu, Leviatan al lui Andrei Zviaghințev, Hadersfild  al lui Ivan Zivkovic, A opta zi al lui Jaco Van Dormael, Sfârșitul nopții al lui Mircea Veroiu, Detachement al lui Tony Kaye, Simion al deșertului al lui Bunuel, Somnul de iarnă al lui Nuri Bilge Ceylan, Bobby Deerfield al lui Lillian Morelli, Crulic - Drumul spre dincolo al Ancăi Damian...) Dar nu numai filmele bune și realizatorii lor privilegiați vizitează în bună voie și libertate paginile cărții, ci și personaje din filme, în bună  manieră pirandeliană. Dintre cele credibile, desigur. Unul dintre filmele care l-au impresionat în chip deosebit în ultima vreme a fost Ida (2013) al polonezului Pawel Pawlikowski. „Adevărata descoperire a unui film ca Ida nu se face decât în taină, atunci când ești pregătit să vezi și să judeci cu capul tău”. I-a spus în același fel ca filmele lui Bresson și Bergman, în sensul că: „Din când în când, cinematograful te ajută să stră-vezi”. Cât de bine este că există acest din când în când, care validează arta cinematografică!…
Leviatan
S-ar putea spune că cinematograful, din punct de vedere spiritual, este viața lui Marian Rădulescu. Însă, față de alți oameni devotați total unui domeniu, pasiunea lui Marian Rădulescu pentru film nu este una care-l închide, fiind dublată la nivel uimitor de ridicat de alte deschideri spirituale fertile, deosebit de cuprinzătoare: teologie, literatură, filosofie, într-un cuvânt marea cultură generală… Se află în însoțire spirituală cu nume nobile ale culturii. Ca atare, cartea devine și una cu prietenii lui livrești. L-aș menționa pe Constantin Noica, pe a cărui urmă Marian Rădulescu merge, fiind foarte atașat gândirii sale în legătură cu devenirea întru ființă. O binefăcătoare chemare! În tinerețe a avut o mare pasiune pentru James Joyce. Sunt numai două exemple…
James Joyce
Deschizând cartea, pornim, destul de repede, cu autorul „în căutarea icoanei pierdute”. Un gând mai zglobiu ne-ar trimite spre Steven Spielberg și Harrison Ford, cu amuzantul lor film despre Arcă. În cazul lui Marian Rădulescu avem de-a face cu încercarea temerară de a găsi asemănări între arta filmului și icoană, pe urmele spusei unui profesor de limbi clasice, devenit mai apoi monah, la ieșirea de la filmul Născuţi asasini: „Filmul s-ar cuveni să fie ca o icoană, nu-i așa ?...” Da, neîndoios, pe culmile sale cele mai dedicate Adevărului, așa s-ar cuveni să fie. În cazul regizorilor geniali, dublați și de mari conștiințe, chiar reușește.
Aventura
În întreprinderea sa, Marian Rădulescu își însușește conceptul, introdus de Sorin Dumitrescu, de iconicitate a unei opere de artă, a cărei măsură se traduce printr-un „coeficient de iconicitate”, mai mic sau mai mare. În continuare, el încearcă să aplice termenul de iconicitate și în lumea filmelor. Provocarea demnă de atenția unui om deopotrivă preocupat de sfera culturii și de cea a cultului este, cred eu, aceea de a descoperi iconicitatea acolo unde ea nu este evidentă, explicită, ci ascunsă, tăinuită, implicită. În filmele lui Michelangelo Antonioni, ca să dăm o pildă. În icoane pare ușor… Dar, în același timp, cât de ușor derapează de la iconicitate destule „icoane” realizate în vremurile de pe urmă! Ca atare, am putea avea uneori frumoase surprize prin a constata cum „coeficientul de iconicitate” este mai mare în alte părți decât în cele acreditate ca fiind religioase pentru simpla lor abordare tematică, fără a avea virtuți artistice majore.
Umbrele strămoșilor uitați
Dacă Andrei Tarkovski își vedea practicarea artei sale ca pe o rugăciune, apoi, în chip logic, rezultatul ei, filmul, poate fi „ca o icoană”. Marian Rădulescu bine descoperă puncte prin care filmul și icoana se apropie: predispunerea la contemplare, călătorirea spectatorului spre transcendent, îndepărtarea celor indiferenți, deschiderea de drumuri întru teologie… În susținere sunt menționate, într-o listă de elită, unele dintre capodoperele capodoperelor cinematografice, aparținând în principal unor regizori din zona de sus a Panteonului specific, precum Andrei Tarkovski, Robert Bresson, Michelangelo Antonioni, Ingmar Bergman, Federico Fellini, Serghei Paradjanov… Din punctul nostru ce vedere, lucrurile sunt destul de limpezi. Rostul icoanei este acela de a înlesni întâlnirea cu Dumnezeu prin ceea ce teologia numește prezența harică a celui zugrăvit în ea, așadar o prezență efectivă, care, în consecință, să facă mai directă convorbirea cu El. În măsura în care actele culturale, cu osebire cele artistice, reușesc acest lucru, ele se apropie de rolul și rezultatele icoanei. Mai rar pe o cale atât de directă precum în icoane, cel mai adesea pe o cale specifică, aparent mai ocolită, dar în unele cazuri, poate, mai percutantă și mai eficace întru pescuire minunată.
Dragoșs Pâslaru (foto: Dinu Lazăr)
În viziunea corectă a autorului, nu numai facerea de filme poate fi privită precum rugăciunea, ci și lucrarea spectatorului, a iubitorului de cultură adevărat, cel pentru care cultura e vitală, în cazul de față cinefilul conștient de condiția sa spirituală înaltă. El vine spre însoțire creativă cu realizatorul. Tocmai de aceea, Marian Rădulescu țină să pună în evidență triada regizor–film–spectator și rolul ei în plinirea existenței unei opere de artă. (...) Marian Rădulescu se consideră un spectator selectiv, excesiv de selectiv. Dar este drept că, așa cum subliniază: „E nevoie de un anumit simț ca să primești un film – atunci când e film – în ansamblul lui, iar nu pe segmente separate”. Un anumit dar, de fapt, pe care, evident, el îl are. Totodată, pe bună dreptate, remarcă faptul că este nevoie de pregătire pentru a te apropia de film ca poem cinematografic. Structura poetică împlinită dă, în final, valoarea unei opere de artă. Era și viziunea lui Andrei Tarkovski, care se considera, în fondul lucrării sale, mai mult poet decât cineast. Un criteriu important de apreciere este și cel convenit într-o convorbire cu Dragoș Pâslaru, anume că măsura unei opere de artă constă în cât „îți strecoară în suflet dorul după desăvârșire”, „o nostalgie care nu trebuie confundată cu melancolia”. Se poate spune că, prin cartea sa, Marian Rădulescu oferă cititorului  spre ajutor – cu delicatețe, dar convingător – un cod competent de cinefilie, strecurând cititorului un dor bun, care să ducă în continuare, pe căile sugerate, la dorul după desăvârșire.
Andrei Tarkovski
Întreaga carte este străbătută, când în subteran, când la vedere, de asumarea condiției creștine de către autor. Este remarcabilă bogăția de referințe și citate biblice. De altfel, cartea începe abrupt, cu un scurt excurs cu trimiteri teologice, plecând de la credința din popor în legătură cu imaginea lui Hristos aflată pe bobul de grâu, imagine pe care micul Marian n-a aflat-o aievea în copilărie și pe care o caută astăzi în orice peliculă cinematografică majoră. Filmul ca bob de grâu, iată o metaforă care unora li se poate părea riscată, dar, cred eu, este unul dintre riscurile acelea care, bine conduse și asumate, duc la câștig. Și, apoi, cât de frumoasă și cât de penetrantă!...
Marian Rădulescu este mai mult decât un om bisericos, este un om al Bisericii, în sensul conștiinței unei apartenențe la ea și al unei raportări continue la valorile ei acreditate și al unei slujiri a ei cu propriile înzestrări. De aceea, nu e de mirare că un capitol se întitulează „În căutarea unei conștiințe ecleziale”. Este atașat de gândirea lui Christos Yannaras și de poziționarea lui în Biserică. Printre cei agreați și îndrăgiți de el se mai află părinții Pavel Florenski și Rafail Noica. Bune însoțiri! Este un admirator al scrierilor preotului mai rebel, nonconformist, cu unele excese, dar atât de strălucitor și de seducător în gândire și exprimare, Ion Buga, pe care îl citează adesea. Cred că i s-ar potrivi, deoarece gândesc în aceeași manieră, și Olivier Clément, și Mitropolitul Antonie Bloom. În orice caz, Părintele Dumitru Stăniloae… Generice pentru gândirea lui de cinefil creștin ar fi, puse împreună, aceste două aserțiuni: una biblică – „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!” (Marcu 9, 24) și cealaltă aparținând unui important regizor –  „Ce drum e acela  dacă nu duce la biserică?” (Tenghiz Abuladze, replică la sfârșitul filmului Căința). Un astfel de drum s-ar cuveni să fie un film bun.
Nu o dată, discursul lui Marian Rădulescu devine teologic-sapiențial – nu în chip exterior, ci asumat, însușit. Iată-l, de pildă, atunci când spune, atât de adevărat: „Înțelepciunea (sophia) este pecetea desăvârșirii noastre.”. Ea presupune, printre altele, „deosebirea frumuseții adevărate de frumusețea înșelătoare”. Este provocarea de zi cu zi a oricărui iubitor și frecventator de cultură aleasă. Relația creștină cu arta, evaluarea creștină a artei e una subtilă. Arta bună, împlinită, este în sine o lucrare creștină, dincolo de conștiința autorului sau de aparențe, care pot înșela. Ne mai vorbește în cartea sa despre sensuri, înțelesuri, învățături, despre eu-l lăuntric, despre condiția omului în lumea contemporană și altele asemenea. Sunt și cazuri în care ajunge să fie moralizator. Uneori iese cu totul din aria strictă a filmului, pentru a se cantona în cea a credinței, ca în capitolul despre botez. Este emoționat până la lacrimi de slujba de botez făcută după rânduială, cu implicare mistică. 
Căința
Nu se sfiește să fie critic față de unele derapaje din Biserică, în general cu măsură. (...) Critica este benefică atunci când ea nu devine o obsesie stânjenitoare pentru obiectivitate și, îndeosebi, pentru adevăr. Când nu ajunge să te amărască într-atâta încât să te împiedice a mai vedea binele și frumosul din preajmă.
Lucian Pintilie
Creștinismul lui Marian Rădulescu nu este ideologic, ci unul al valorilor  descoperite și puse în lucrare. Vedem asta și din felul în care analizează și receptează filmele unor cineaști importanți (și buni!) care au exprimat adesea public poziții tranșante în spijinul extremei stângi. În acest sens, exemplară pentru decriptarea profundă a filmelor este aceea pe care o face în legătură cu scurt-metrajul Despre originea secolului XX al lui Jean-Luc Godard. (...) Un alt caz este cel al lui Pier Paolo Pasolini, care chiar dacă târăște după sine o mulțime de păcate morale și spirituale, rămâne un cineast de primă clasă, deloc lipsit de onestitate în practicarea meseriei sale. De altfel, filmul său Evanghelia după Matei rămâne până astăzi cel mai izbutit și cel mai apropiat de realitatea spiritual-istorică dintre toate încercările pe această temă, a vieții lui Iisus.
Jean-Luc Godard
Nu abandonează viziunea creștină nici în cazul unor mari regizori apreciați și îndrăgiți de el. Astfel, critică, pe bună dreptate, ideologia existențialistă a lui Bergman. Îndeosebi când ea are legătură cu Dumnezeu și cele ale Lui. (...)  Se potrivește pentru el ceea ce Marian Rădulescu spune că a găsit chiar și în Procesul lui Kafka: o pâlpâire de nădejde. (...)
A șaptea pecete
Autorul este sedus de discurs și aderă la concepția eclezială ale unui convertit la ortodoxie, Frank Schaeffer, pe care-l descoperă prin două cărți: Sham Pearls for Real Swine (Mărgăritare false pentru porci adevărați) și Why I am a Atheist Who Believes in God. How to Give Love, Create Beauty and Find Peace (De ce sunt un ateu care crede în Dumnezeu. Cum să dăruiești dragoste, să creezi frumusețe, să afli pacea). Franck Schaeffer, om catalogat de mulți a fi „o ciudățenie mistică”, se apropie de ortodoxie văzând „liberalismul galopant din bisericile protestante și romano-catolice”. (...) Crezul lui este acela că viața nu este „un pas spre un loc mai bun”, e însuși „locul mai bun, aici și acum”. Și se cuvine trăită ca atare.
Mi se pare că exigența sa creștină merge uneori prea departe (tocmai atunci când mă așteptam să fie mai înțelegător). Anume, mă gândesc că este nedrept cu Eugenia din Nostalghia, punând-o în oglindă cu Maria, soția lui Andrei, și văzând în ea numai o bella donna. Cred că este un personaj cu structură mai complexă. În susținerea mea îl aduc pe însuși regizorul filmului, cu scena aceea din vis, în care soția sa, Maria, se îmbrățișează cu Eugenia, într-o definitivă și salvatoare împăcare. Frumusețea Eugeniei este frumoasă și de recuperat, dincolo de estetismul ei. În fond, ea nu este decât o ființă singură, singură de tot, care nu-și găsește locul lângă Dumnezeu, dar nici cultura nu-i ajunge. Ca atâția oameni ai zilelor noastre acuză o lipsă tragică de iubire, de tandrețe. Rătăcește în căutarea ei și nu o află, incapabilă să vadă drumul bun care duce la ea, chiar și atunci când se află în apropierea lui. Sigur că este și ea vinovată, dar nu numai ea, ci și cei din jur, care nu reușesc să fie destul de convingători.  
Nostalgia
Se arată preocupat de o temă mai arar pusă în dezbatere: muzica în film și muzica de film. Un capitol este dedicat anume, dar aflăm remarci consistente și în alte capitole. Filmul i-a fost cale spre întâlnirea cu muzica. De pildă, l-a descoperit pe Vivaldi prin muzica lui Georges Delarue din Mica romanță. (...) Este un foarte bun cunoscător și un mare iubitor al muzicii lui Adrian Enescu, care cu numeroasele sale muzici de film, „extrem de personale, de speciale, de ireale”, i-a fost „călăuză către Împărăţia Muzicii”. Mărturisește cum muzicile acelea ajunseseră să-l obsedeze și suferea de adrianenescomanie. Le asculta și le fredona „în buclă”. Basorelieful-lui, poem-pop pe versuri de Ioan Alexandru, îi consacră un întreg capitol. Îl consideră un poem iconic, un poem-mărturie cu profunde implicaţii eshatologice. Înțelege prin mijlocirea lui, pe urmele lui Ioan Alexandru, că Patria este comunitatea sfinţilor. Demnă de primă atenție la Adrian Enescu mi se pare a fi sublinierea faptului că uneori muzica poate deveni un personaj al unui film și că el asta își dorește. 
Marian Rădulescu este (și) un militant al redescoperirii valorilor reale ale filmului românesc, deloc puține, deloc neglijabile, în ciuda a ceea ce cred mulți spectatori superficiali. Aflăm în carte numeroase referințe la filme românești cu adevărat bune, dintre care unele îl obsedează pe autor și revine la ele adesea. Șirul de regizori care au produs înainte de 1989, agreați artistic de autor, este destul de lung: Mircea Săucan (în primul și în primul rând), Lucian Pintilie, Victor Iliu, Manole Marcus, Iulian Mihu, Dan Pița, Mircea Veroiu, Mircea Danieluc, Alexandru Tatos, Iosif Demian… (...) Cele de după 1989 se confruntă cu alte probleme, dar îndeosebi cu gustul pervertit al publicului, îndopat până la dependență nocivă cu „filme americane” (vorbesc de gen, nu neapărat de țara producătoare).
Meandre
Privite cu distanțare în timp, filmele românești realizate în perioada comunistă își dezvăluie și virtuțile, și limitele. Ca opere de artă vedem cum unele dintre ele rezistă destul de bine și privim cu destulă mirare posibilitatea realizării lor în epocă, în ciuda ochiului atât de vigilent ideologic al partidului. Pe de altă parte, putem observa că și multe din filmele proaste din punct de vedere al artei cinematografice din acea vreme capătă acum anumite veleități și le vizionăm cu destulă bunăvoință, uneori cu interes și plăcere, fie pentru jocul unor actori minunați, fie pentru un anumit caracter documentar pe care-l capătă. De pildă, poți să vezi cum arăta un oraș acum câteva decenii, cum se îmbrăca lumea, cum gândea în cele mărunte ale vieții cotidiene etc. În fine, poți recupera vizual o întreagă atmosferă și un context civic în care ai trăit și care ți s-au șters în mare măsură din memorie. 
Cel mai drag film lui din vremea mai veche pare să fie Concurs (1982) al lui Dan Pița, pe care îl consideră „un jurnal cinematografic al fericirii”. Și o demonstrează cu argumente plauzibile. Este un film cu adevărat de o mare profunzime psihologică și excelent realizat, care mi-este și mie foarte aproape. Cei mai mulți din cei pe care-i cunosc, din cei cât de cât preocupați serios de arta cinematografică și cât de cât pricepuți, tind să pună într-un astfel de top sui-generis pentru perioada comunistă Reconstituirea lui Lucian Pintilie. Și au și ei rațiunea lor și dreptatea lor. Pentru vremea din urmă, preferatele lui Marian Rădulescu sunt După dealuri al lui Cristian Mungiu și Aferim! al lui Radu Jude. (...) După dealuri mi se pare mai izbutit, mai împlinit. Regizorul nu vrea să spună mai mult decât pătrunde și decât cunoaște, caută să fie onest (ceea ce Andrei Șerban nu mi se pare a fi reușit în montarea sa dramatică privind același eveniment, plecând de la aceeași sursă, cartea Tatianei Niculescu Bran). Și, prin sensibilitatea sa, ferind-o de prejudecăți, surprinde destul de mult. De aici o anumită simplitate, o anumită uimire, o anumită empatie cu personajele, o căutare, care dau filmului o delicată forță artistică și fac ca el să te urmărească benefic la ieșirea din sală.
După dealuri
În ultima vreme, Marian Rădulescu pare de-a dreptul sedus de Aferim!, pe care-l recomandă cu fervoare și entuziasm. De la el, oarecum retroactiv, recuperează bucuria pentru întreaga filmografie a lui Radu Jude. Un capitol este dedicat analizei, pe scurt, a filmelor sale. (...)
Aferim!
Unul dintre lucrurile cele mai pur fermecătoare ce reiese din această carte, unul extrem de benefic pentru autor, dar și pentru cititor, este însoțirea și, aș zice, prietenia sa spirituală cu Nicolae Steinhardt. Prietenie primă, venită din afara lumii filmului, dar poate primă chiar și luând-o în considerare pe aceasta. Consideră Jurnalul fericirii o „călăuză spre viața transfigurată de dreapta socotință”. Marian Rădulescu ne redă câteva episoade savuroase culese din scrierile lui Nicolae Steinhardt. (...) Ne mai amintește Marian Rădulescu și despre viziunile profetice ale lui Nicolae Steinhardt în legătură cu lumea care ne așteaptă, atât de existențial dramatică, o lume care a început deja să fie. Lumea la care se referea și Domenico în Nostalghia: „Ce lume e aceea în care un nebun a ajuns să-i învețe pe oameni cum să trăiască?” Ne ducem cu gândul imediat la spusa Apostolului Pavel: „Dacă-ntre voi i se pare cuiva că-i înţelept în veacul acesta, să se facă nebun ca să devină înţelept. Că înţelepciunea lumii acesteia nebunie este în faţa lui Dumnezeu;” (1 Corinteni 3, 18-29).
Nicolae Steinhardt
Un lung capitol, un excelent capitol, cel mai consistent, întitulat inspirat „Călăuza”, este dedicat lui Andrei Tarkovski, hermeneuticii filmelor sale. Marian Rădulescu este îndrăgostit frumos de inegalabilul regizor rus și probabil că asta mă leagă de el în primul rând. Andrei Tarkovski este pentru Marian Rădulescu mai mult decât primus inter pares, este chiar singularis primum. Într-un fel, cartea aceasta este o carte pentru tarkovskieni. În legătură cu episoade și scene din filmele lui Andrei Tarkovski, Marian Rădulescu are observații de detaliu, de finețe, revelatoare. Minunatul regizor ar fi mulțumit să-i citească comentariile și interpretările. Oriunde ar fi, în fapte de viață sau printre filme, autorul se întoarce cu gândul mereu la Andrei Tarkovski. Constituie referința supremă, chiar și atunci când cele analizate se află la o mare distanță valorică și spirituală de această referință. (...) Are dreptate și atunci când vede cum: „Călăuza este o serioasă piatră de poticnire”. Sensul este cu referință biblică, desigur. Ca și acolo, pentru foarte mulți piatra de poticnire este chiar Piatra din capul unghiului – Hristos. Ca atare, filmul acesta „se lasă deslușit de oricine îl privește dornic să descopere posibilitățile de expresie oferite de cinema unui cineast neobișnuit, dornic să filmeze nevăzuta nostalgie după copilărie, iubire, poezie”. Se lasă și … nu se lasă, aș spune. Taina se întrevede, se străvede, dar nu se epuizează. 
Călăuza
Ultima parte a cărții este constituită de un jurnal (datat) prilejuit de moartea mamei, ființa cea mai apropiată de autor. I-a legat o relație specială, de o mare intensitate. Raportarea la mama sa se face cel mai adesea aici, în carte, prin filme, prin scene din filme și prin diferite mame din filme. Jurnalul acesta al lui Marian Rădulescu devine, în aceste pagini, foarte filmic. Zilele acelea, pline de încercări și trăiri sufletești intense și aparte, îi prilejuiesc reflecții cu caracter filosofic în raport cu moartea. Descoperă după moartea ei, cu surpriză, tot felul de notații de mare delicatețe și profunzime, nebănuite. Cele mai multe, având legătură cu poezia! Caută mângâiere la monahul Valerian (fostul actor Dragoș Pâslaru), care-i spune acest lucru excepțional și mângâietor: că restul, după moarte, după epuizarea celor ce le presupune ea în imediat, nu este durere, ci bucurie. Într-un fel, până la urmă, cartea, precum Oglinda lui Tarkovski, este un omagiu delicat pentru mama sa, adesea prin intermediul filmelor. Ca și acela, își visează adesea mama. Este urmărit parcă până la obsesie de umbra ei duioasă. Îi datorează, între altele, și faptul că „i-a netezit sufletul spre întâlnirea cu filmul”. Acum se gândește la ea cu bucurie. (...) Marian Rădulescu crede că nu suntem singuri pe pământ, că cei plecați ai noștri trăiesc, într-un fel tainic, cu noi: „Suntem împreună cu ai noștri până la capăt și chiar dincolo de capăt”.
Mama și fiul
Pseudokinematikos 3 este o carte cu final deschis (probabil spre Peudokinematikos 4) sau, mai bine spus, fără final. Așadar: Va urma! Să închei gândurile mele cu această înțeleaptă și dătătoare de nădejde observație a autorului: „Frumusețea se găsește aici, pe pământ, sub formă de oaze la care ajung (și din care se hrănesc) doar cei mult răbdători.” În același timp, într-un anume fel, și mult nerăbdători. Căci este vorba despre Frumusețea aceea despre care ne spunea Fiodor Dostoievski, despre Iisus Hristos.