Nu am fost
niciodată fan Malvina Urșianu. Întotdeauna filmele ei (Gioconda fără surâs, Serata, Lăpușneanu, Liniștea din adâncuri, Pe
malul stâng al Dunării albastre, Figuranții, Ce lume veselă) mi s-au părut
excesiv de statice, teatrale și prea puțin sugestive. Știam că – pe la mijlocul
anilor 50 – avusese probleme cu Securitatea, că primise interdicție să facă
film până în 1965 (după scandalul cu Bijuterii
de familie), iar acum – privind retrospectiv către filmografia ei – spun, o
dată mai mult, același lucru: cinema-ul practicat de ea îmi pare crispat, puternic marcat de frică. De frica de a nu-i (mai)
supăra – prin formă și conținut – pe cei care îi puseseră opreliști. Asta în
cazul că nu e vorba de o (evidentă) lipsă de talent, de viziune regizorală (ce
presupune, între altele, adaptarea dialogurilor și a celorlalte personaje
dramatice la necesitatea poveștii, de a găsi o soluție filmică la ceea ce vrei
să povestești ș.a.m.d.).
Am văzut (în
întregime) Trecătoarele iubiri (1974)
la 41 de ani de la premieră, în chiar ziua când regizoarea a fost înmormântată –
Dumnezeu s-o odihnească! Aici, personajul lui George Motoi se întoarce din
Germania, unde a emigrat și s-a căsătorit, ca să rămână până la moarte pe
plaiurile natale. Iar moartea (suferea de cancer pulmonar) nu avea să se lase
mult așteptată – câteva luni, un an, poate doi. (Și, într-o astfel de situație,
nu doar moartea, ci și Securitatea, pentru că – nu-i așa? –„fiul risipitor”
s-ar putea să fie spion, dar despre asta nicio vorbă în film.) Câteva cadre cu
iz exotic (directori de imagine: Gheorghe Fischer, Alexandru Întorsureanu) și
partitura muzicală de excepție (compozitor: Tiberiu Olah, ft. Gheorghe Zamfir
la nai, Aurelian Octav Popa la clarinet) nu salvează filmul de la un teatralism
deșănțat. Și nici actorii (George Motoi, Silvia Popovici, Gina Patrichi, Mihai
Pălădescu, Emilia Dobrin, Dorel Vișan) – altminteri simpatici, fotogenici și
dragi din alte producții mai mult sau mai puțin teatrale. Degeaba. Nici o urmă
de expresivitate în această poveste exterioară, artificială, despre „partea
nevăzută care decide totul”. Cu ani în urmă, un Mircea Săucan (în Meandre) se descurca infinit mai bine să
deseneze elegii și geometrii poetice pe teme asemănătoare (condiția arhitectului,
iluziile pierdute ale vieții, resemnarea, victimele arivismului) într-un decor asemănător (Gara de Nord, litoralul,
Bucureștiul, serate dansante etc.).
Poate că
pretențiile mele sunt exagerate. Poate că unii se mulțumesc să revadă aceste
chipuri de actori, să-i audă cum își declamă iubirea de moșie sau – ca-n
telenovele – iubirile risipite și se mulțumesc cu atât. Eu însă nu pot uita că
în același an, 1974, Tarkovski filma Oglinda,
iar în România se filmau câteva din filmele românești ce aveau să aducă un nou
limbaj și noi forme de expresie: Mere
roșii, Filip cel bun, Ilustrate cu flori de câmp, Cursa. E drept, față de
marea masă de peliculă plină de lozinci și de stereotipie, Trecătoarele iubiri e de preferat. Raportat la mostrele de cinema
viu, inteligent și cu nerv de dinainte de 1990 (Iliu. Mihu, Marcus, Ciulei,
Pintilie, Săucan, Pița, Veroiu, Daneliuc, Tatos, Tănase, Demian, Mărgineanu),
filmul Malvinei Urșianu e inexistent.
