luni, 4 iulie 2011

Why worry?


Ieri, Duminica dedicată „grijilor lumii” (şi, indirect, un îndemn – în duhul Bisericii – spre … carpe diem). Prilej de reflectare asupra justei valorizări pe care omul se cade a o afla. Răutatea oamenilor, mai cu seamă atunci când nu ai parte de sprijinul familiei şi când nu ţi-ai găsit un refugiu care să „transfigureze” cenuşiul realităţii cotidiene, poate sminti. Omul poate ajunge să răsplătească răul cu rău. Cu un rău şi mai mare chiar.
Îmi amintesc de mama, care, de la balconul lateral al Catedralei Mitropolitane, îmi povestea că, de câte ori se ajungea în Liturghie la „Orice grijă lumească acum să o lepădaţi”, se poticnea. Nu putea primi acel cuvânt. Mă întreb câţi din cei care (cei mai mulţi dintre cei prezenţi la slujbă) urmăreau desfăşurarea Liturghiei ca pe un spectacol (de la balcon sau din stal) se mângâiau într-adevăr cu acel cuvânt. Peste nişte ani (vreo cincisprezece), când mama a încetat să mai fie – în timpul Liturghiei – un simplu spectator de teatru (sau operă), când a pornit pe calea metanoiei (al cărei capăt este, desigur, dincolo) şi a mărturisirii, avea să dea sensuri noi luminii şi întunericului din om. Atunci abia avea să poată spune în duhul Evangheliei, asemenea Călăuzei tarkovskiene: „Eu mă mulţumesc cu ceea ce am”. Şi asta pentru că, în ultimele luni, deprinsese lucrarea ascezei (fără bruiajul telenovelelor, emisiunilor de ştiri, talk show-urilor triviale etc.), în cămăruţa pe care-o împărţea cu nepotul ei cel mare. În momentele cele mai luminoase i se citea pe chip o seninătate, o expresie ce nu mai era vecină cu disperarea, cu suspiciunea generală, cu deznădejdea.
Monahul spune că „pilele” mamei, de acolo din cer de undeva, îşi fac simţite lucrarea acum. Se referea la cele două exemple de „reîntregire a familiei” (sau, mai bine, „descoperire a familiei”) – cu putinţă de aflat, de păstrat doar „în Hristos şi în Biserică”. Iar noi, cei care am rămas o vreme aici, se cuvine a nu le opune nicio rezistenţă.

Lucian Blaga:
Spune-ncet, nu spune tare:
Iată-aceştia suntem noi
Când e singur fiecare
Inimile nu-s în noi
Stăm alături eu şi tu
Inimile sunt în noi,
Altfel nu, altfel nu…

Azi, 4 iulie, Biserica Ortodoxă îl pomeneşte pe Cuviosul Andrei Rubliov, cel care după vreo zece ani de „exil interior” (aşa cum ni-l prezintă Tarkovski în filmul său), înţelege să-şi valorifice talantul şi să picteze biserici. Nota bene: icoane. (Ne-am bucurat de un week-end out of this world în mănăstireă-oază, situată nu departe de Roşia Montană, pe a cărei catapeteasmă se află o serie de icoane pictate de Rubliov şi de şcoala lui – litografii, desigur – şi în care se poate vedea/auzi/simţi/trăi o slujire transfiguratoare, solemnă, dar niciodată  rigidă.)

P.S. Rezultate şocante la bacalaureat, anul acesta, în România. Promovabilitatea: în jur de 50% (în medie) pe întreaga ţară. (Există licee unde nu a promovat nici măcar un singur elev.) Asta pentru că s-au folosit camere de luat vederi în sălile de examen. Ce griji or avea „junii corupţi” ai ţărişoarei noastre, că şcoala nu intră în „ocupaţiunile mintale” ale lor?... Probabil că a venit vremea să înţeleagă că nici cu o diplomă de facultate, nici cu una de liceu nu fac mare brânză. De aceea nu le mai pasă nici să ia diplomă de bac, nici să meargă la facultate.