 |
| Waste Land (pictură de Dan Voinea) |
17 decembrie 2017, Duminica Strămoșilor după trup ai Domnului. După Sfânta Liturghie, cuvântul sacerdotului ne amintește că, deși se întâmplă să ne credem nemuritori (câți dintre noi au învățat a muri?), adesea ne uită chiar generațiile ce vin imediat după noi. Uneori nu ne cunoaștem nici măcar bunicii după trup. Nici părinții. Cine o să-și mai amintească de noi peste - cel mult - două generații? Ce e de făcut? Să ne cununăm cu „secunda cea fără de bătrânețe” (Dan Verona), să ajungem să trăim în azi, să ne eliberăm de trecut, fără să ne crispeze viitorul. Să ne fie de ajuns grija zilei de azi. Doar așa, poate, ne vom apropia mai treji, mai puțin împleticiți, de altar. Doar așa, poate, ne vom apropia mai mult de acel acasă după care - ne atrage atenția Părintele - tânjește oricine, indiferent de ceea ce spune că este, de ceea ce spune că crede. (Nicolae Steinhardt: „Dumnezeu în care spui că nu crezi”)
Îmi amintesc de Stalker-ul tarkovskian, unde Călăuza - grăind în deșert - exclama că acea „Zonă” (pe care Profesorul vrea s-o arunce în aer cu o bombă de câteva kilotone și unde nu vrea să pătrundă Scriitorul blazat și nihilist) e ultimul loc unde oamenii deznădăjduiți mai puteau să afle nădejde. E acel acasă unde omul poate - în fine - să fie demn. (Tarkovski: „Tema filmului meu e însăși demnitatea omului și felul în care acesta se păstrează (dacă o trăiește) sau se zdrobește (dacă o nesocotește).”) Și încă ceva.
Mai povestea Părintele despre ceea ce, deunăzi, i-a spus un preot ce fusese hirotonit abia cu doi ani în urmă (deși se pregătise multă vreme pentru preoție): „Părinte, peste 90 la sută din cei care vin la biserică nu știu ce caută acolo.” Implicația nefiind aceea că le lipsește o înțelegere „rațională” a mediului liturgic „supra-rațional”. Mai degrabă e vorba despre ceea ce a auzit scriitorul Florin Lăzărescu de la preotul Florescu (acum stabilit în UK) și - în 2012 - a ajuns pe ecran sub forma unui scurt-metraj (regia: Radu Jude) - O umbră de nor. Există acolo un schimb de replici care - zic eu - dă cheia filmului. Astfel, familia neîmbisericită a unei muribunde evlavioase, îl întreabă pe preotul care a venit să-i facă acesteia (împlinindu-i dorința) o „slujbă pentru mai grabnica ieșire a sufletului”. Slujbă care, după primele ectenii, este schimbată la cererea gazdei („N-aveți ceva pentru însănătoșire? Dacă ar fi lucidă, mama n-ar vrea să audă așa ceva…”) și înlocuită cu o rugăciune prescurtată și mult mai puțin „înfricoșătoare”. Pentru că nu e defel comod să auzi că „sfârșitul nu-i aici”, că dăm socoteală pentru orice gând, cuvânt sau faptă de care care am rămas bolnăvicios legați. Că, altfel spus, pierim pe limba noastră. Preotul își termină mica intervenție și refuză să primească `niște bani pentru biserică” („Nu-mi place cum v-ați purtat adineauri, că nu sunt lăutar!”), după care este invitat la o cafea. E întrebat dacă există minuni (norodul vrea semne, ca acum două mii de ani). Că au exisat în Rusia doi preoți care „au înviat din morți”. Că și la noi Părintele Boca și Părintele Argatu „făceau minuni”. Preotul spune că există. „Ați văzut cu proprii dumneavoastră ochi?” - este iscodit. Ce le răspunde atunci preotul? „Veniți la biserică, nu e momentul și nici locul să vorbim despre minuni.” Adică: minunea e chiar îmbisericirea minții omului…
Câți dintre noi, se mai întreba Părintele, azi în biserică, nu căutăm „ocrotire” într-o formă sau alta. Fie de la un zeu păgân (Budha, Vișna etc.), fie de la Alah sau chiar de la caricatura lui Hristos (pe care n-o percepem ca atare, desigur)? Și-mi amintesc de grecul Christos Yannaras (filosof și teolog), care în Contra religiei vorbea despre pornirea înnăscută și nevoia instinctuală a religiozității, despre felul în care religiozitatea - ca formă de superstiție individualistă - alimentează supraeul, oferind „convingere de sine, automulțumire voluptuoasă, narcisism sacralizat”. Câți dintre noi, chiar dacă mergem la biserică, nu înțelegem exclusiv literal noțiunea de „împărăție a cerurilor”, uitând că Hristos ne învață s-o căutăm înăuntrul nostru, că ea e însuși modul de viață al omului ce trăiește „conform adevărului”? Câți dintre noi căutăm să ne cercetăm conștiința eclezială, iar nu să primim „certitudini” de un fel sau altul, cu privire la „succesul” nostru în viață?
În sfârșit, ceea ce mi-a mai atras atenția în intervenția Părintelui de azi a fost observația că mersul la biserică ne ajută, eventual, să ne rușinăm, să scăpăm de anumite „năravuri imorale”, însă - chiar dacă pretindem că-L iubim pe Dumnezeu și adesea ne împăunăm cu „realizarea” noastră - mereu rămânem restanți la lecția de iubire (Beatles: „All you need is love!”) față de om. De ce? Pentru că „moralitatea” dobândită nu e îndeajuns de puternică să ne împiedice să ne mâniem unii pe alții, să ne învețe să iertăm, să uităm, să trăim în pace și bucurie laolaltă. Iar vânzoleala asta sterilă ne ocupă tot timpul…
