Praznicul Adormirii Maicii Domnului îmi evocă mai ales imagini de tipul celor zugrăvite de Andrei Tarkovski în Oglinda sau de Alexander Sokurov în Mama şi fiul. E în firea omului să simtă o nemăsurată şi de negrăit tandreţe în preajma celei care – vorba lui Blaga, din poemul său, „Leagănul” – i-a legănat „întâiul somn şi, poate, întâiul vis”.
În Oglinda, Tarkovski pare să spună că datoria pe care omul o resimte faţă de cei ce, aşa cum scrie un popular poet (Adrian Păunescu), „enigmatici şi cuminţi, lângă noi se sting şi mor”, este cu neputinţă de plătit îndeajuns. Dintr-o astfel de datorie de a mărturisi dragostea (şi nostalgia) faţă de părinţi şi faţă de casa părintească, de a recupera amintirile uitate ale copilăriei, când totul era încă posibil, s-a născut – mărturiseşte Tarkovski – Oglinda. Un alt poet de peste Prut (Grigore Vieru) îşi mărturisea şi el târzia dragoste de fiu în poemul „Iartă-mă”:
Iartă-mă, ţi-e părul alb, înzăpezit,
Iartă-mă, pe lângă tine eu nu sunt.
Iartă-mă, cu ochii stai mereu la drum,
Iartă-mă, de-atâta timp nu ne văzum.
Rozele nu ţie, mamă, ţi le-am dus,
Pozele nu pe-ale tale-n rămi le-am pus,
Cântece nu pentru tine eu am scris,
Iartă-mă, pe alta o văzui în vis.
Iartă-mă, se duc ţipând cocoarele,
Iartă-mă, asfinte rece soarele,
Iartă-mă, e timpul nu ştiu cum, grăbit,
Iartă-mă, nu îndeajuns eu te-am iubit.
Iartă-mă, pe lângă tine eu nu sunt.
Iartă-mă, cu ochii stai mereu la drum,
Iartă-mă, de-atâta timp nu ne văzum.
Rozele nu ţie, mamă, ţi le-am dus,
Pozele nu pe-ale tale-n rămi le-am pus,
Cântece nu pentru tine eu am scris,
Iartă-mă, pe alta o văzui în vis.
Iartă-mă, se duc ţipând cocoarele,
Iartă-mă, asfinte rece soarele,
Iartă-mă, e timpul nu ştiu cum, grăbit,
Iartă-mă, nu îndeajuns eu te-am iubit.
La Sokurov, în Mama şi fiul, o mamă grav bolnavă este purtată de fiu pe ale sale braţe, printre colinele verzi ale unui colţ de Rusie. În icoana ortodoxă a Adormirii Maicii Domnului, Hristos Îşi ţine în braţe Maica Sfântă (sub forma unui prunc). Reînvie versuri celebre ale unui hit folk din cenaclurile UTC-iste: „Tatăl meu, băiatul meu…mama mea, fetiţa mea.”
Undeva, într-un colţ de memorie, port încă vie şi amintirea relaţiei mamă-fiu din zguduitorul Recviem pentru un vis. Copleşitor, dincolo de stilul Aronofsky – răvăşitor, sofisticat, profund poetic – e sentimentul singurătăţii acelei mame, refugiul ei în emisiuni TV şi reţete de slăbire mincinoase, cu efecte devastatoare. La sfârşitul filmului, după infernul dependenţei progresive de pilule (care-i provoacă mari tulburări în organism şi-i rătăceşte iremediabil minţile) şi de promisiuni deşarte din partea unor şarlatani jurnalişti de televiziune (care-i dau speranţe false că va ajunge să se bucure de cele 15 minute de celebritate într-o emisiune TV gen „Surprize, surprize”), mama (jucată magistral de Ellen Burstyn) se autosugestionează cu o fărâmă de rai imaginar: pe patul de spital (unde ajunge în urma unui tratament cu electro-şocuri) îşi închipuie că acolo, pe platoul „Surprizelor”, îşi reîntâlneşte fiul (îmbrăcaţi amândoi la patru ace) căruia-i spune: „Oh, Harry…Te iubesc, Harry!” Replica fiului (tot imaginară, pentru că Harry este şi el – pe cealaltă coastă a Americii – într-un alt spital, unde unul din braţe tocmai i-a fost amputat, în urma cangrenelor survenite datorită supradozajului de stupefiante): „Şi eu te iubesc, mamă!”
Undeva, într-un colţ de memorie, port încă vie şi amintirea relaţiei mamă-fiu din zguduitorul Recviem pentru un vis. Copleşitor, dincolo de stilul Aronofsky – răvăşitor, sofisticat, profund poetic – e sentimentul singurătăţii acelei mame, refugiul ei în emisiuni TV şi reţete de slăbire mincinoase, cu efecte devastatoare. La sfârşitul filmului, după infernul dependenţei progresive de pilule (care-i provoacă mari tulburări în organism şi-i rătăceşte iremediabil minţile) şi de promisiuni deşarte din partea unor şarlatani jurnalişti de televiziune (care-i dau speranţe false că va ajunge să se bucure de cele 15 minute de celebritate într-o emisiune TV gen „Surprize, surprize”), mama (jucată magistral de Ellen Burstyn) se autosugestionează cu o fărâmă de rai imaginar: pe patul de spital (unde ajunge în urma unui tratament cu electro-şocuri) îşi închipuie că acolo, pe platoul „Surprizelor”, îşi reîntâlneşte fiul (îmbrăcaţi amândoi la patru ace) căruia-i spune: „Oh, Harry…Te iubesc, Harry!” Replica fiului (tot imaginară, pentru că Harry este şi el – pe cealaltă coastă a Americii – într-un alt spital, unde unul din braţe tocmai i-a fost amputat, în urma cangrenelor survenite datorită supradozajului de stupefiante): „Şi eu te iubesc, mamă!”
Asta e în filme sau în literatură. În viaţă, pentru mine, rămâne veşnic replica mamei din Recviem, înainte cu câteva clipe doar de a pleca în lumea umbrelor (via un „purgatoriu” de zece zile petrecut într-o sală de operaţie şi apoi la terapie intensivă). Replica fiului avea să fie rostită, cu întârziere, printre lacrimi către mama sa intrată deja în comă.
