joi, 28 aprilie 2016

Miracolul de la TM-T

Joia Mare, cu veșnică pomenire pentru lepădarea lui Petru, pentru începutul patimilor mântuitoare. Cu cinci ani în urmă, de Joia Mare, mama a fost operată pe creier.  Ieri, la expoziția „Human Body. Universul interior”, am văzut - printre altele - un creier afectat de hemoragie. Mi-a amintit de hemoragia mamei, apărută - așa cum prevăzuse un neurochirurg din oraș, care a sfătuit-o să-și ducă mai departe boala, fără intervenție chirurgicală - după operația din Szeged. (Doctorul văzuse la RMN că vascularizația cerebrală a mamei era extrem de slăbită. Mama cedase până la urmă și s-a operat.) Azi, de Joia Mare, am văzut Incendii, montarea lui Radu Alexandru Nica (am mai văzut, acum vreo zece ani, un Hamlet montat de el pentru Teatrul din Sibiu) de la Teatrul Maghiar Timișoara, după Wajdi Mouawad. O călătorie întru aflarea identități, dar și în căutarea tatălui pentru a descoperi, până la urmă, adevăratul chip al mamei. Ultima scenă (și - pentru mine - cea mai emoționantă) se încheie cu inscripția târzie pe piatra funerară a mamei, cu un singur cuvânt: mama. Dinamic (și, pe alocuri, comic), revelator. Decoruri (Irina Moscu), light design (Lucian Moga) și muzică (Vlaicu Golcea) extrem de sugestive. Și o trupă de actori mereu în formă maximă. M-am întrebat (acum, dar și după Opera cerșetorilor, după Pace în Itaca, după concertul de romanțe Zi-i!) ce se întâmplă, domn'le, aici, la Teatrul Maghiar? Ce curte cu miracole e, acum, acest loc? Și care e taina acestui reviriment?
(Nu, subiectul din Incendii nu m-a dus cu gândul la Ilegitim. Asocierea - fie și datorită temei incestului - mi se pare forțată. Mi-a reamintit însă de un film sârbesc, o tragi-comedie la fel de plină de vigoare, despre ororile războiului din fosta Iugoslavie (Pretty Village, Pretty Flame) și - prin atmosfera sa - mi-a evocat o tragedie antică. Oedip, poate.)


vineri, 22 aprilie 2016

Split personality

Theodor mă întreabă cum se poate ca omul să nu asculte de vocea conștiinței dacă e vocea conștiinței lui, iar nu a altuia. Altfel spus: cum e posibil să nu asculți de tine, de tinele din tine? Cum e posibilă dedublarea?
Îmi amintesc de felul în care „vocea conștiinței” este auzită în Stalker, atunci când - neascultând de Călăuză - Scriitorul pornește de capul lui spre Zonă („pentru că e aproape, uite, poți s-o atingi cu mâna!”) și de acolo, din Zonă, se aude acel terifiant „Stai!” și zboară niște păsări în acordurile electronice stranii ale muzicii lui Eduard Artemiev.
De fapt, acesta este chiar sensul vieții: să faci pace în tine, să faci din polifonia (vacarmul) din tine un singur glas, un singur gând, o singură voință. Asta înseamnă, poate, să câștigi „războiul nevăzut”.

Grafică de Klara Tamas

Exersarea spiritului critic - O vară de neuitat

Inspirat din nuvela „Salata” (inclusă în volumul Cronică de familie) de Paul Dumitriu, filmul lui Pintilie – un „discurs împotriva barbariei” – este comentariul unui artist faţă de intoleranţa etnică şi multiplele ei reflexe. Ambianţa retro (anul e 1925, la frontiera Cadrilaterului) recuperează – prin personajele principale (interpretate de Claudiu Bleonţ şi Kristin Scott-Thomas, „un personaj cubist lîngă o făptură impresionistă” – Eugenia Vodă) – un anumit „stil nobil de existenţă”, o anume „eleganţă comportamentală” şi „corectitudine morală” (Alexandru Paleologu). O vară de neuitat este greu de primit (şi de purtat) pentru că Pintilie surprinde transformarea unei „naturi mozartiene” într-o „sămînţă a crimei”. („Mozart se stinge într-o juxtapunere de strigături” – Andrei Pleşu). Şi asta – comenta regizorul, în 1995 – „nu într-un moment de criză, ci într-un moment de strălucită împlinire istorică şi intelectuală, primii ani şi, de altfel, ultimii ani ai României Mari”. Demersul său pornea din credinţa că „România e o ţară matură, sau pe cale de a deveni, care poate privi critic chiar un episod dureros petrecut într-o Epocă de aur, de referinţă”.
Felul în care a fost receptat „exerciţiul spiritului critic” propus de Lucian Pintilie (şi produs de Studioul Cinematografic al Ministerului Culturii pe care, la acea dată, îl conducea) nu a trecut neobservat: „O vară de neuitat este tuşanta, tulburătoarea povestire despre un ofiţer român, pus într-o situaţie fără ieşire de mila soţiei sale pentru nişte ţărani bulgari condamnaţi pe nedrept. Mesajul de actualitate al filmului – capcanele identificării etnice rigide şi stupiditatea represiunii oarbe – îl recomandă pentru festivaluri şi audienţe cultivate.” (Variety) Andrei Pleşu însă crede altfel: „Nu despre Balcani, despre război şi despre armata română mi se părea că e vorba. Ci despre o femeie şi despre feminitate. Despre „o vară de neuitat” din biografia unui copil fascinat de imaginea misterioasă a mamei sale.”
Ţin minte că O vară de neuitat a avut premiera bucureşteană în Vinerea Mare a anului 1994. O doamnă programatoare la Direcţia locală de difuzare a filmelor (care nu era nici bisericoasă şi nici nu dădea semne că dorea să-şi dezvolte conştiinţa eclezială) mi-a relatat atunci indignarea cu care a fost primit filmul lui Pintilie – de autorităţi, de public – în acea perioadă atît de specială din an. (Asta îmi aminteşte, acum, de mînia lui C.V. Tudor, la începutul anului 1990, următor intervenţiei lui Victor Rebengiuc la TVR: „Ne-au stat sarmalele în gît!” – scria C.V.T. după ce binecunoscutul actor a trîntit un sul de hîrtie igienică pe masa redactorului şi a invitat, pe cei care – atîţia şi atîţia ani – „mîncaseră rahat”, să se şteargă la gură.) Ce-i drept, filmele lui Lucian Pintilie (toate!), produc indignare nu doar în Vinerea Mare, ci în oricare altă zi din an. În acelaşi timp, nu cred că există multe alte filme româneşti mai potrivite spre vizionare, chiar şi atunci. Mai ales atunci. O vară de neuitat nu face excepţie. Data premierei sale, stabilită de regizor, nu a fost întîmplătoare.

joi, 21 aprilie 2016

În curând în librării

Editura Filos, București, 2016
Grafica: Ionuț Trandafirescu
În foto, un cadru din filmul După dealuri 
(imaginea Oleg Mutu, regia Cristian Mungiu)

duminică, 10 aprilie 2016

Cu iubirea pe iubirea de stăpânire călcând - Boala familiei M

După ce am văzut Boala familiei M la Teatrul Național din Timișoara (regie și sound design Radu Afrim) mi-a rămas, pe retină, atmosfera creată de scenografie (Velica Panduru) - în special pomișorii aceia goi și covorul de frunze roșiatice de sub ei. Toamna e anotimpul final în povestea lui Fausto Paravidino. Nicio iarnă și nicio primăvară nu-i urmează. Abia a doua zi, citind un fragment din cartea Pr. Alexander Schmemann, Postul Mare. Pași spre Înviere, am găsit câteva cuvinte - un fel de after taste - care, scurt și cuprinzător, aveau să-mi dezmorțească necuvintele stârnite de spectacolul vizionat în ajun: „Cuvântul este calea Adevărului și tot el este calea minciunii demonice. Având o putere pozitivă fundamentală, are, tocmai de aceea, și o cutremurătoare putere negativă. Cu adevărat, cuvântul zidește - pozitiv sau negativ. Când deviază de la originea și de la scopul său divin, cuvântul devine zădărnicie. Împinge spre trândăvie, deznădejde și iubire de stăpânire și transformă viața într-un iad. Devine adevărata putere a păcatului.” Da, numai că asta e valabil câtă vreme omul își mai pune problema păcatului și a libertății (Kierkegaard: „Contrariul păcatului nu este virtutea. Contrariul păcatului e libertatea”), a sacrului și a profanului, a nădejdii și a deznădejdii, a lucrării celei restauratoare și a trândăviei, a raiului și a iadului. Într-o paradigmă „post-modernă”, „post-creștină”, astfel de noțiuni sunt - în cel mai peiorativ sens - arhaisme pe care nu e de bon-ton să le mai folosești, să le mai cercetezi. Ori sensul învierii este tocmai biruința trândăviei, cu iubirea pe iubirea de stăpânire călcând. La fel ca în secvența finală, când surorile Maria și Marta se regăsesc în aceeași comuniune de gând. 

Boala familiei M (Teatrul Național Timișoara)
Poate părea bizar, însă de la Boala familiei M am ales să rămân cu aceeași nevoie de sens, de lămurire pe care mi-a dat-o, cu 30 de ani în urmă, finalul Sacrificiului tarkovskian, construit din strigăte și șoapte bergmaniene amestecate cu sfâșieri cehoviene. Pentru că vrednică de mirare nu este nici lâncezeala, nici împleticirea, nici veșnica șovăială, nici nesfârșita văicăreală despre „condiția umană” și despre „tăcerea lui Dumnezeu”, ci întrebarea copilului („La început a fost cuvântul. De ce e așa, tată?”) ce stă culcat pe spate lângă copacul care - pentru că așa i-a povestit tata - va înflori cândva. Dacă și numai dacă îi va asculta povața (decupată din înțelepciunea Patericului) și se va osteni să care, zi de zi, două găleți de apă pentru a-i uda rădăcina uscată. 
Sacrificiul (un film de Andrei Tarkovski)


sâmbătă, 9 aprilie 2016

Theodor @ BCUT - 8 aprilie, 2016

Vineri, 08 aprilie 2016, a fost proiectat filmul de mediu-metraj Pui de cerb în Aula BCUT, iar Theodor a cântat două piese în deschidere. Interviuri cu dascăli, mentori, oameni de muzică, părinți și elevi de la Școala timișorană „Sf. Antim Ivireanu”. Tema filmului: muzica și efectele sale benefice asupra formării personalității omului. În ceea ce mă privește, nu am ajuns la muzică nici prin biserică, nici prin școală, așa cum - pe bună dreptate - preotul școlii din film spunea că este de datoria instituțiilor sus-pomenite să le promoveze. Dacă însă reușim să înțelegem și biserica și școala în sens larg, dacă înțelegem că viața însăși este o școală (și invers), că, pentru fiecare suflet pe pământ, patria-biserică „începe-n trupul său și crește-n ceilalți în armonie” (Ioan Alexandru), atunci, da, biserica-școală în care am descoperit și descopăr chemarea muzicii îi are ca dascăli pe toți cei care - compozitori, scriitori, poeți, regizori, actori, pictori, profesori, prieteni, vecini - mi-au netezit și îmi netezesc în continuare calea spre universul ei.



vineri, 8 aprilie 2016

Avem și noi (mini)Spotlight-ul nostru

Am văzut recent, Spotlight (Oscar 2016 pentru cel mai bun film cel mai bun scenariu). Și-am zis OK. Evident, subiectul său de scandal, care zace pe masa de lucru a ziariștilor de zeci de ani, trebuia să ajungă și film. Film de Hollywood. Și recunoscut de Oscar. Cum s-a și întâmplat, de altfel. Eu însă mă gândesc la altceva: când vor dori cei de la Hollywood (și dacă vor dori vreodată) să facă un film - „demascator”, „obiectiv”, „curat” - despre mega-corupția din presă, despre manipualrea odioasă prin media? Despre darea în vileag a cinsimului jurnalistic care falsifică, denaturează, minte cu nerușinare. Există, sigur, Născuți asasini, există Rețeaua și încă alte câteva. Dar filmul lui Oliver Stone n-a avut acces la Oscar (pentru că nu îl chema Forrest Gump, care a ras toate Oscarurile importante în acel an). În Spotlight există numai „good guys” (o mână de ziariști „pozitivi”, de „bună credință”) și „bad guys” (preoții acuzați, cu dovezi, mărturii etc., de fapte grave, pentru care un civil ar fi pedepsit). Pe aceștia din urmă nu-i vedem în prim plan (excepție: episcopul romano-catolic dispus să mușamalizeze), despre ei doar se vorbește. Dar, nu-i așa, ce mai contează? Important e că „le-a zis-o”, că „s-au dat cărțile pe față”, că „acum știm cum stă treaba” ș.a.m.d.
Nici n-am apucat, ieri, să termin de vorbit cu Ionuț Mareș (prietenul meu ziarist, de bună credință și băiat bun ca ziariștii din Spotlight), să constat că OK-ul dat de mine e altceva decât OK-ul dat de el acestui film „justițiar”, „restaurator de adevăr”, „obiectiv”, că descopăr cum face valuri pe facebook un videoclip autohton ce râvnește la același statut de „Spotlight”. Miza lui: lemnul pe care, vezi Doamne, l-ar prefera Dumnezeu cărămizii sau betonului sau oricărui alt material de construcție. Și mult demonetizata smerenie. Ionuț mă întreabă ce cred despre acest videoclip, pentru că el, jurnalist imparțial, spune că se abține de la comentarii. Ce să cred? Că e așa de ușor să ne jucăm cu vorbele („creștin”, „smerenie”, „iubire” etc.). Că uităm că lemnul nu e numai materialul din care se construiesc unele biserici, ci - mai ales - materialul din care e făcută crucea. Nu doar a Mântuitorului, ci a fiecăruia dintre noi. Că e atât de ușor să fii „creștin de ocazie”, vorba unui preot-superstar. Că e așa de ușor să faci un talmeș-balmeș, să chemi câteva figuri populare ca să le pui să rostească o lozincă și nimeni (sau aproape nimeni) să nu observe și să nu se lase păcălit. Că unele din acele figuri populare - cu aportul mass media (mai exact al unor mega trusturi de radio TV) - au manelizat cu nonșalanță un popor întreg, fără ca nimeni să le ceară acum socoteală. Sigur, potrivit principiului cererii și ofertei, folosit cu mare vicleșug. „Bine gândit!”, vorba unui personaj de Mircea Albulescu, „Americanul” din Semnul șarpelui. Care Mircea Albulescu a plecat la cele veșnice în chiar ziua când a fost lansat acest videoclip „justițiar”.