Cu iubirea pe iubirea de stăpânire călcând - Boala familiei M

După ce am văzut Boala familiei M la Teatrul Național din Timișoara (regie și sound design Radu Afrim) mi-a rămas, pe retină, atmosfera creată de scenografie (Velica Panduru) - în special pomișorii aceia goi și covorul de frunze roșiatice de sub ei. Toamna e anotimpul final în povestea lui Fausto Paravidino. Nicio iarnă și nicio primăvară nu-i urmează. Abia a doua zi, citind un fragment din cartea Pr. Alexander Schmemann, Postul Mare. Pași spre Înviere, am găsit câteva cuvinte - un fel de after taste - care, scurt și cuprinzător, aveau să-mi dezmorțească necuvintele stârnite de spectacolul vizionat în ajun: „Cuvântul este calea Adevărului și tot el este calea minciunii demonice. Având o putere pozitivă fundamentală, are, tocmai de aceea, și o cutremurătoare putere negativă. Cu adevărat, cuvântul zidește - pozitiv sau negativ. Când deviază de la originea și de la scopul său divin, cuvântul devine zădărnicie. Împinge spre trândăvie, deznădejde și iubire de stăpânire și transformă viața într-un iad. Devine adevărata putere a păcatului.” Da, numai că asta e valabil câtă vreme omul își mai pune problema păcatului și a libertății (Kierkegaard: „Contrariul păcatului nu este virtutea. Contrariul păcatului e libertatea”), a sacrului și a profanului, a nădejdii și a deznădejdii, a lucrării celei restauratoare și a trândăviei, a raiului și a iadului. Într-o paradigmă „post-modernă”, „post-creștină”, astfel de noțiuni sunt - în cel mai peiorativ sens - arhaisme pe care nu e de bon-ton să le mai folosești, să le mai cercetezi. Ori sensul învierii este tocmai biruința trândăviei, cu iubirea pe iubirea de stăpânire călcând. La fel ca în secvența finală, când surorile Maria și Marta se regăsesc în aceeași comuniune de gând. 

Boala familiei M (Teatrul Național Timișoara)

Poate părea bizar, însă de la Boala familiei M am ales să rămân cu aceeași nevoie de sens, de lămurire pe care mi-a dat-o, cu 30 de ani în urmă, finalul Sacrificiului tarkovskian, construit din strigăte și șoapte bergmaniene amestecate cu sfâșieri cehoviene. Pentru că vrednică de mirare nu este nici lâncezeala, nici împleticirea, nici veșnica șovăială, nici nesfârșita văicăreală despre „condiția umană” și despre „tăcerea lui Dumnezeu”, ci întrebarea copilului („La început a fost cuvântul. De ce e așa, tată?”) ce stă culcat pe spate lângă copacul care - pentru că așa i-a povestit tata - va înflori cândva. Dacă și numai dacă îi va asculta povața (decupată din înțelepciunea Patericului) și se va osteni să care, zi de zi, două găleți de apă pentru a-i uda rădăcina uscată. 

Sacrificiul (un film de Andrei Tarkovski)