sursa:
http://hyperliteratura.ro/dumnezeu-in-care-spui-ca-nu-crezi/#.UQJjP_LDv64
titlu: Dumnezeu
în care spui că nu crezi
autor: Nicolae
Steinhardt
editura: Humanitas, 2000
număr de pagini: 304
Volumul cuprinde scrisori
trimise de Nicolae Steinhardt lui Virgil Ierunca (şi câteva trimise Monicăi
Lovinescu) în perioada 1967-1983.
Sinopsis:
Epistolele adresate de Steinhardt lui
Virgil Ierunca se întind pe aproximativ 15 de ani. Primele sunt scrise la puţin
timp după ieşirea din închisoare a expeditorului, iar ultimele la câţiva ani
după intrarea sa în monahism. Când nu conţin aprecieri critice (adesea pline de
entuziasm) pe marginea unor cărţi,
filme, piese de teatru sau lucrări muzicale, sunt adevărate mărturii de
credinţă ortodoxă la a cărei temelie se află paradoxul şi absurdul.
Steinhardt desluşeşte în arta contemporană ideea
ascezei şi o renunţare totală, o reducere la esenţe asemenea aspiraţiilor
platoniciene. Această tendinţă existenţialistă are, pentru el, sensul unei
călătorii către divin: „Către Dumnezeu îmi pare a fi mers Paul Klee cu setea
lui de simplitate, cu vocaţia lui copilărească. Pictura lui e o goană după
pierduta nevinovăţie esenţială.” În privinţa contrvoversatului film de Fellini,
La dolce vita, Steinhardt afirmă că
este o „bucată evident şi nemijlocit christică, ortodoxă cu desăvârşire, o
adevărată pagină de propovăduire evanghelică prin mass media, în care chemarea
lui Hristos vibrează pe înţelesul oricui ştie să vadă şi să audă câtuşi de
puţin”. În legătură cu Evanghelia după
Matei de Pasolini, povesteşte următoarea anecdotă: Papa, următor vizionării
filmului, ar fi dorit să-l îmbrăţişeze părinteşte pe
regizor. Acesta, vădit surprins, bate în retragere: „Dar, Părinte, eu sunt
ateu!” „Nu mă interesează ce crezi tu, filmul tău însă poartă cu el un mesaj
profund creştin. Hai, vino acum să te îmbrăţişez!” Acest semn al prezenţei lui
Dumnezeu dintr-o operă de artă (în care Pasolini şi destinatarul epistolelor
lui Steinhardt spuneau că nu cred) este, pentru Steinhardt, pricină de
necuprinsă bucurie. Nicolae Steinhardt are cuvinte de admiraţie şi pentru
câteva filme româneşti: Reconstituirea,
Proba de microfon şi mai ales Concurs
(regia: Dan Piţa), al cărui subiect este „viaţa şi minunile Domnului nostru
Iisus Hristos”.
Dogmele „ce par atât de rupte de
realitate” şi „sistemul de afirmaţii lipsit de orice dovezi” cărora li se
supune sunt, pentru Steinhard , un act de credinţă „riscantă, nebunească”,
asemenea saltului unui „trapezist fără
plasă”: „Trebuie să riscăm totul, să riscăm de a fi nişte fraieri, nişte
păcăliţi; să ne încredem fără de nici o chezăşie palpabilă, cuminte; actul de
credinţă va fi deci cu totul şi cu totul riscat, neacoperit (în sens bancar), neajutat. Da, o dată cu orice
rugăciune sărim în gol fără plasă,
emitem un cec fără acoperire.” Tocmai de aceea nu înţelege de ce tineretul – „atât
de amator de libertate, de risc, de aventură, de scandal” – nu-şi dă seama că nimic nu este „mai riscat şi mai aventuros
– şi, îndeosebi, mai scandalos – decât încrederea acordată Celui care n-a vrut
„să-Şi dovedească” divinitatea, ci S-a lăsat să fie pironit pe cruce şi să
moară în cele mai sfâşietor de jalnice condiţii, pentru ca actul nostru de
credinţă să fie cât mai riscat, mai nebunesc, mai apropiat de saltul în golul
fără plasă de pe trapez.”
Accentele morale (dar morala este înţeleasă ca
„poezie a vieţii”), împreună cu „dreapta socotinţă”, conferă o dimensiune
aparte, inconfundabilă, scrierilor lui Nicolae Steinhardt.
