luni, 19 iunie 2017

Fresh start

Cuviosul Siluan Atonitul, se spune, ar fi împărțit oamenii în oameni care îl cunosc pe Dumnezeu și oameni care nu-l cunosc pe Dumnezeu. Tertium non datur. Pentru mulți, această împărțire e bizară, dar „părintele” Cuviosului Sofronie de la Essex și „bunicul” Părintelui Rafail Noica judeca așa: dacă ești în Harul lui Dumnezeu, nu mai ai semnele purtării tale anterioare descoperirii dumnezeiești. Adică nu mai umbli cu vicleșug, nu te mai enervezi pe nimeni, pentru că ai deprins a-ți ține mintea în iad, nădăjduind la ajutorul Celui Milostiv. Dacă ai nădejde și nu te scandalizează iadul în care te afli (ci îl consideri ca fiind îngăduit de Dumnezeu spre nebănuit folos), ești răbdător, nu iute la mânie. Și zâmbitor, ca Noriko, personajul luminos din Tokyo Story. Ovreiul Nicolae Steinhardt avea să înțeleagă această taină abia după descoperirea lui Hristos în beciurile temnițelor și lagărelor de muncă. Este însăși fericirea despre care vorbea - în drumul spre Calvar - Fiul Omului: „Acum știu, știu că orice ură, orice aversiune, orice ținere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înțelegere, bunăvoință, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul grației și gingășiei unui menuet de Mozart … este un păcat și o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreț, orice rea dispoziție este de la diavol și strică totul. Acum știu, am aflat și eu… “ 
Am mai aflat și noi câte ceva, fiecare în parte, dar mereu parcă o luăm de la început. Sfințenia după care - ne place să credem - alergăm (acel iluzoriu fresh start) ne alunecă mereu printre deș’te. Ne e greu să primim o mustrare, oricât de neînsemnată. Rămânem, orice-am face, în starea de balans despre care - în Andrei Rubliov - vorbea Teofan Grecul: ne zbatem între iertarea lui Dumnezeu (pe care o căutăm și de care ajungem să fim încredințați, că altfel n-am putea trăi) și „remușcătura duhului lăuntric” de care suferea Stephen Daedalus în Ulysses. Și-atunci ne ajută privirea câte unui copil, zâmbetul și nepriceperea sa de a pune la inimă lipsa de înțelegere sau, mai pe șleau, prostia oamenilor mari. Poate că la asta se gândea Cuviosul Siluan atunci când - fără să judece pe nimeni, vorbind despre desăvârșirea minții - căuta să ne trezească și să ne facă să înțelegem că nu la minte să căutăm a fi copii, ci doar atunci când e vorba de răutate. Ori nouă ne iese ca biletele de loterie ale lui Lefter Popescu: viceversa
Tokyo Story (un film de Yasujiro Ozu)

luni, 12 iunie 2017

În căutarea lui Cehov - Chers amis

Scurt-metrajul Cher amis este primul proiect de autor al lui Valeriu Andriuță, cunoscut ca actor din Corul pompierilor, Zapping, Occident, După dealuri, Bacalaureat, Afacerea Est. O cancelarie profesorală dintr-o școală basarabeană de țară. O zi de iarnă cu mult omăt și viscol. Un bulgăre de zăpadă în care se află un pietroi sparge geamul unei săli de clasă. În lipsă de altceva și așteptându-l pe director să se întoarcă de la consiliul local (unde s-a luptat pentru subvențiile ce fuseseră din nou reduse la jumătate) ca să poată începe ședința, profesorii vorbesc ba de una, ba de alta. Micile lor povești sunt adesea hazlii, dar hazul are - în subtext - un gust amar. E mai mult un haz de necaz. Necazul că, neavând cretă, profesorul de sport nu poate marca pentru elevi liniile de start și de finish, aceștia neștiind nici unde începe, nici unde se termină cursa lor întru învățătură. Necazul profesoarei de geografie care nu reușește să-și învețe elevii că Marea Neagră e în Europa, nu în Africa. Necazul profesorului de religie, exasperat de elevii basarabeni ce nu înțeleg când anume cade cu adevărat Crăciunul. Directorul îi răspunde că, fiind europeni, Crăciunul este prăznuit oficial pe stil vechi, iar acasă e liber fiecare să-l țină după cum vrea. Când vorbește despre libertatea de a fi european îl vedem cum dă niște grăunțe unui canar dintr-o colivie. În Basarabia, comentează profesorul de sport (un fel de raisonneur), limba națională e la fel de imprecisă („noi oficial nu ne-am hotărât cum se vorbește limba pe care-o vorbim”) ca și Căciunul. La ședință participă și un bătrân portar acuzat de director că sună de recreație cu cinci minute mai repede. Este mustrat și i se spune să lase Ministerul Educației să stabilească „durata orei academice”. Peste toate, în aerul cancelariei plutește tristețea dascălilor pricinuită de lipsa fondurilor pentru învățământ, într-o vreme când un fost repetent care „s-a descurcat” cel mai bine (a ajuns consilier la primărie) e posibilul sponsor al școlii. Fin psiholog și un autentic umorist, Valeriu Andriuță izbutește un admirabil film de atmosferă, cu dialoguri ce cultivă - rara avis - expresivitatea cuvântului. Suntem, parcă, în plină langoare oblomovistă, cu personaje nostalgice și blajine ce filosofează și se iluzionează cehovian. Chers amis anunță un promițător regizor de cursă lungă. 


Chers amis - un film de Valeriu Andriuță (scenariul și regia), 2017. Director de imagine: Radu Aldea. Montajul: Iulia Andriuță. În distribuție: Ion Grosu, Mariana Liurca, Vitalie Bantaș, Ecaterina Țugulea, Vica Agache, Viorica Vodă, Vanessa Andriuță. 


duminică, 11 iunie 2017

Halloween cu Cristi Puiu

Arad, sâmbătă 10 iunie 2017, 18h. O fotografie (mulțumesc Daniela Rațiu) care se poate citi și așa: cu ochii la Cristi Puiu și gândul la Mircea Săucan (al cărui film, 100 lei, tocmai îi fusese proiectat la TIFF cu vreo câteva ceasuri înainte și - chiar dacă mi-am dorit - nu aveau cum să-l prind, Clujul fiind la o distanță de câteva ceasuri bune de Arad). A doua zi, Biserica avea să-i pomenească pe toți Sfinții. Halloween se tălmăcește în engleză prin „ajunul tuturor sfinților”. În ajunul acestui praznic, am dorit să-i pomenesc cu Cristi Puiu pe mai toți regizorii români (și alții, pe lângă Pintilie, Tatos, Daneliuc, Tănase, Demian și - desigur - Puiu) care au însemnat ceva pentru cinema-ul românesc de autor, iar acum (de peste 30 de ani) nu mai sunt „în cărți”. Am răsfoit un fel de album cu fotograme din 100+ filme românești - zic eu - de referință (jumătate de dinainte, jumătate de după 1990), încercând să-i vânez reacțiile față de imagini din Viața nu iartă, Când primăvara e fierbinte, Țărmul nu are sfârșit, Meandre, 100 lei, Nunta de piatră, Duhul aurului, Filip cel bun, Tănase Scatiu, Semnul șarpelui, Concurs, Faleze de nisip, Sfârșitul nopții, Dreptate în lanțuri, Să mori rănit din dragoste de viață, Adela, Pas în doi - filme a căror stilistică și poetică este aproape de negăsit în minimalismul și preferințele Noului Val de după 2000. „Tu ești un colecționar! - mi-a zis. Pe mine însă nu mă interesează! Fiecare film pe care îl faci aduce cu el noi și noi răni pe care ți le faci sau tu le faci altora sau alții ți le fac ție ... ” Ce am discutat s-a risipit în eter (așa a trebuit să se întâmple), dar - pentru mine, cel puțin - a rămas bucuria taifasului și a reîntâlnirii cu un om pe care îmi pare că-l știu și îndrăgesc de când lumea (nu e așa: îl îndrăgesc doar de anul trecut, când am văzut Aurora, Sieranevada și am început să-l văd în nenumărate video-interviuri), un ceas din Moartea domnului Lăzărescu (proiectat în aceeași seară la renovatul cinema arădean „Arta”), secțiunea Q&A cu Iosif Demian (venit din Australia) și Cristi Puiu, următoare proiecției cu filmul lui Demian din 1983, Baloane de curcubeu, și blue ray-ul cu Sieranevada, proaspăt imprimat și intrat în magazinele de specialitate.

joi, 8 iunie 2017

Just doubt it!


Există, în După dealuri, un cadru în care apare (în prim-plan, cu majuscule) inscripția CREDE ȘI NU CERCETA! O parte din publicul ortodoxist, la premiera din 2012 și după aceea, a amendat filmul lui Cristian Mungiu pentru așa-zisa „agendă ascunsă” prin care cunoscutul (și multipremiatul) regizor ar fi dorit „să pecetluiască imaginea unei Românii ortodox-handicapate pe care a făurit-o presa dimpreună cu unii oameni ai bisericii în strădania lor de a judeca întâmplarea nefericită de la Tanacu”. Mungiu a fost acuzat de „lipsă de profunzime”, de „teama de a nu plăcea străinului”, de „corectitudine politică” pentru felul în care a sugerat o „relație diderotiană” în numele căreia, practic, cineva „se jerfește” și fără de care „filmul nu mai era film”. Astfel, mult comentat și prea puțin văzut (mai ales de către cei care l-au comentat), După dealuri („frumos colorat, bine paginat, cu portrete și dialoguri potrivite cu talent”) a rămas „o poveste tragică de iubire dintre două fete, foste colege la un orfelinat, în care una ajunge la mănăstire, iar alta, după ce face ceva bani în Germania, vine să-și scoată iubita din robia călugăriei pentru a fugi amândouă în lume, unde să-și trăiască nestingherite dragostea”. Dar fata care vine din Germania se lovește de „bigotismul, cruzimea și prostia călugărilor” de la o mănăstire din România… Exact același tip de discurs l-am întâlnit și în rândul multor spectatori certați cu rânduiala bisericească și supărați pe cler. Iată, mi-am zis, că grila „ortodoxistă” și cea „progresistă” nu sunt decât două fețe ale aceleiași monede. 
După dealuri (Cristian Mungiu, 2012)
Să fie inscripția cu pricina semn de bigotism și prostie? O vreme am crezut că da, că e o altă formă de manifestare a ideologiei luterano-calvine de tip „sola fide”, până când mi-am amintit de o secvență din Stalker. Acolo, spre finalul odiseii prin Zonă, Călăuza le spune Scriitorului și Profesorului, pregătindu-i pentru clipa când urma să intre în Camera Dorințelor: „Știu că o să vă supărați, totuși e de datoria mea să vă spun. Iată, am ajuns. Ne aflăm aici, în prag. E momentul cel mai important din întreaga viață. Trebuie să știți că aici vi se va îndeplini dorința cea mai arzătoare, cea mai sinceră, cea mai chinuitoare. Nu e nevoie să spuneți nimic, trebuie doar să vă concentrați. Încercați să vă gândiți la întreaga viață. Când un om se gândește la trecut, devine mai bun. Dar mai cu seamă … mai cu seamă … să credeți!” Să creadă, iar nu să „cerceteze”. Nota bene: îndemnul de a crede, doar de a crede, e rostit nu de un „bigot” „crud” și „prost”. La întoarcerea acasă (unde se află, spunea Alexandru Paleologu, „ultima cameră a Zonei”), spectatorul poate vedea rafturile bibliotecii ticsite de cărți (ce par citite și răscitite) ale Călăuzei. Filmele lui Tarkovski sunt și ele bogate în conotații culturale (literare, muzicale, plastice, teologice, filosofice etc.) din cele mai diverse. Deci avem de a face cu un căutător neobosit al adevărului, al frumuseții, al credinței, al nădejdii și al dragostei. În fond, și comentariul hristic din Evanghelie tot la asta se referă: „Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!”. N-au văzut pentru că nu au „cercetat”. Iar versurile lui Nicolae Labiș de la mijlocul anilor 50 - „Scăpaţi de idoli, chip cioplit în mituri / Noi nu mai acceptăm. Ne îndoim / Şi numai strecurat prin judecată / Primim al vieţii adevăr sublim” - trimit și ele spre nevoia de încredințare, de eliberare de sub tirania eresurilor, a chipurilor cioplite, a miturilor. Cercetarea, cum ar veni, vrednică de ocară atunci e doar o examinare de tip raționalist, se cuvine căutată și dorită atunci când e însuși semnul judecății (discernământului) despre care vorbea poetul Primelor iubiri în același duh cu Apostolul Pavel: „Toate să le încercați; țineți ce este bine!”. 
Călăuza (Andrei Tarkovski, 1979)

marți, 6 iunie 2017

Global village

Hristos Mântuitorul - icoană de Andrei Rubliov
Andrei Rubliov, călugărul-iconar din filmul omonim al lui Tarkovski: „Nimeni nu are nevoie de icoanele mele!” De aceea, după invaziile barbare ale hoardelor de la răsăritul Rusiei (care au fost înlesnite de lipsa de unitate a rușilor), renunță o vreme (zece ani!) să mai picteze. Și să mai vorbească. Glasul îi va reveni când asistă la biruința unui puști care izbuti să coordoneze o echipă de clopotari ce construiră un imens clopot. Clopotul bătu, deci trecu proba focului. Imediat uitară toți de puști, în euforia generală. Atunci, Rubliov, rosti primele cuvinte după un deceniu de muțenie autoimpusă: „Bucură-te, ai făcut azi pe atâția oameni fericiți! Hai cu mine, tu vei construi clopote, eu voi picta biserici!” Să ne înțelegem bine: făgăduința lui Rubliov este de a picta catapetesme după gândirea Bisericii, în duhul canoanelor ce nu îngăduiau reprezentări sentimentaliste, anecdotice, cotidiene, așa cum avea să le înregistreze istoria încă din veacul al 12-lea. Așa cum aveau să pătrundă, ca un cal troian, în însăși zidurile bisericilor ce-și spun drept măritoare și pretind că cinstesc și respectă canoanele de veacuri lăsate de Sfinții Părinți. Andrei Tarkovski, regizorul-poet din jumătatea a doua a veacului XX, avea să-i răspundă: „Nimeni nu are nevoie de filmele mele!”
Cum ar arăta o lume (care - în teorie - susține că nu s-a abătut de la vechile hotare ale rostirii prin sunet, cuvânt și imagine) în care oamenii să aibă nevoie de icoane și de filmele lui Tarkovski (ori ale altora - nu foarte mulți, dar mult mai mulți decât am crede - asemenea)? Sau, mai bine zis, cum ar arăta o lume interesată să-și activeze și cultive conștința eclezială, iar nu religiozitatea de tip pietist? Cum ar arăta un oraș cu 20 de săli ultramoderne de cinema în mall, un oraș ce se pregătește să devină în 2021 A.D. capitală culturală europeană, dacă în cea mai mică sală de cinema s-ar găsi loc și pentru filmele lui Tarkovski - măcar o singură reprezentație pe lună? Sau dacă, până la Tarkovski, oricare din aceste săli supradotate austic și cu tot confortul, ar include în repertoriu și altceva - nota bene: din repertoriul anului în curs, nu de acum 50 de ani - decât filme-conservă made in the USA? De exemplu, filmul lui Gabriel Achim, Ultima zi. Pentru că nu doar pentru Tarkovski nu se găsește o sală de proiecție, oricât de mică, ci pentru niciun film - american sau nu - care nu respectă rețeta de block buster, chiar dacă și aceste producții se joacă adesea cu sălile aproape goale în spațiile ultramoderne din malluri. Și mai zicem că nu sunt cinematografe în cetate. Ba sunt încă prea multe. Ceea ce lipsește este o politică culturală, o strategie de difuzare, un mimin interes de a diversifica repertoriul de filme din săli.
Toate acestea sunt însă mofturi. Deopotrivă icoanele din biserici și filmele de artă (de autor) din sălile de cinema. Pentru același motiv: „nu sunt eficiente”. Nu doar pe termen scurt, ci și pe termen lung. O lume deprinsă cu icoana (și indiferentă sau chiar ostilă reprezentărilor pietist-religioase) ori cu discursul unor filme de autor, care - în chip asumat - nu respectă schemele și clișeele menite să transforme societatea într-o masă amorfă de indivizi cărora li s-a atrofiat organul gândirii nu e profitabilă. Libertatea - avea dreptate Dostoievski - e o povară mult prea mare pentru ființa zisă om. Scriitorul (către Călăuza), în Stalker: „Tu crezi că ei sunt pregătiți pentru așa ceva? Ei nu știu decât să devoreze!...” Țara (și lumea întreagă e un imens global village) te vrea prost. Iar de scăpat, scapă fiecare cum poate.

luni, 5 iunie 2017

Tarkovski și icoana

Coincidență să fie sau nu difuzarea filmului Andrei Rubliov la TVR în seara de Rusalii, cu o zi înainte de Praznicul Sfintei Triemi? În fond, Tarkovski rătăcit în babilonia mass media nu e diferit de condiția icoanei bizantine (ca reprezentare a Bisericii) în bisericile ce-și zic drept măritoare, la început de mileniu trei. Tarkovski e înconjurat de filmele-drog, de filmele de „super-acțiune”, fantasy, horror, S.F. etc.; icoana e împresurată din toate părțile de tabloul religios, de portrete profane cu iz religios, de picturi ce cultivă anecdoticul și redau „cotidianul”, că doar am ieșit din „întunecimea” de Ev Mediu, ne-am luminat și noi de la „descoperirile științifice”. Vorba Primarului (Doru Ana) din Ultima zi: „Acum avem Animal Planet, Discovery, National Geographic, nu mai trăim în Epoca de Piatră...” Tarkovski și icoana. Mereu în ofensiva non-conformismului, mereu dincolo de modă. Andrei Rubliov - filmul prin care arta a șaptea își justifică statutul de artă. Dar el, filmul lui Tarkovski, nu e „artă pentru artă”, ci o mărturie a unui foarte special cineast pătruns de o foarte profundă conștiință eclezială. La fel cum icoana nu e nici ea „artă pentru artă”, ci însăși imaginea transfigurativă a Bisericii. Plămada opusurilor tarkovskiene, la fel ca plămada icoanei, este gândirea eclezială. Câtă vreme mai exsită deopotrivă filmele lui Tarkovski și icoana e semn că Biserica Sfintei Treimi, născută în ziua de Rusalii, nu s-a prăbușit.
Andrei Rubliov

sâmbătă, 3 iunie 2017

Bilete de papagal

De fapt, sensul vieții este să înțelegi că nimic nu trebuie luat for granted (adică „pe nemestecate”). Mai ales că trăim un ev intens al destrupării cuvântului. Iar cuvântul nu e decât o chemare. Ființează și prin noi, chiar dacă ne-am obișnuit să repetăm, ca papagalii, vorbe spuse ori scrise de alții. Cuvântul e un quest, o căutare, o aventură, nu o etichetă. Cred că trebuie să devenim cuvintele pe care le folosim. Deși, după cât de violent de exprimăm, lumea din jur ar deveni un coșmar dacă într-adevăr cuvintele noastre s-ar întrupa. Nu doar că adesea nu știm ce facem, dar nu știm prea bine nici ce spunem sau de ce spunem ceea ce spunem. Și uite-așa ajungem la obârșie, la rădăcina confuziei: în universul gândului. Dar cine să mai aibă vreme să-și pună problema cum să gândească, acum când aproape totul în jur te îndeamnă să nu gândești? Inclusiv instituții și comunități care se folosesc de termeni ca spiritualitate, duhovnicie, familie, națiune, Dumnezeu, școală. La început de mileniu trei, trăim însă așa cum am visat: fără cenzura partidului unic, fără armate de grănicieri care să țină puștile îndreptate spre înăuntru, cu posibilitatea de a reclama orice și pe oricine, de a accesa când vrei orice canal de televiziune, de a-ți alege mâncarea preferată din hangarul unui supermarket unde produsele nu mai au de mult gustul și mirosul de altădată ș.a.m.d. Cu toate astea, încă e legal să cercetăm cuvintele pe care le auzim sau rostim. Încă putem să ne mai întrebăm dacă chiar suntem ceea ce vrem să părem că suntem, dacă cei din jur chiar sunt ceea ce vor să pară. Încă putem să ne mirăm și să credem că „ei nu sunt ei”, că „noi nu suntem noi”, că fiecare e obositor de departe de idealul spre care, măcar o dată în viață, a năzuit...


vineri, 2 iunie 2017

Tora! Tora! Tora!

Cursa
Pe Tora Vasilescu am descoperit-o - eram un puști de nouă ani - în Gloria nu cântă, o comedie liric-muzicală de Alexandru Bocăneț, alături de Toma Caragiu și Horațiu Mălăele. Doi ani mai târziu aveam s-o revăd într-un film de televiziune surprinzător de realist și de comic totodată - Casa dintre câmpuri, în regia lui Alexandru Tatos. De atunci, vreme de câțiva ani și câteva roluri de mare forță expresivă (în Proba de microfon, Croaziera, Glissando), Tora Vasilescu a făcut casă bună cu Mircea Daneliuc. Am văzut-o în Cursa (debutul lor din 1975) abia când o copie nouă a fost difuzată în sălile de cinema, la zece ani de la premieră. Tot din plutonul fruntaș de roluri (pe lângă cele oferite de Tatos și Daneliuc, doi regizori extrem de preocupați de naturalețea interpretării) se numără Didina Mazu din De ce trag clopotele, Mitică (filmul lui Lucian Pintilie pe care aveam să-l văd abia în 1990, când a fost difuzat întâia oară, după zece ani de interdicție) și Maria din Imposibila iubire (regia Constantin Vaeni), adaptarea pentru ecran a romanului Intrusul de Marin Preda. De mai mică întindere, însă memorabile, sunt și aparițiile actriței din Cine mă strigă?, Învingătorul, Să mori rănit din dragoste de viață, Cuibul de viespi, Șobolanii roșii, Occident, Q.E.D.
Gloria nu cântă
Personajele Torei Vasilescu din sus-pomenitele filme („fete fără pretenții, cu orizont limitat, dar cu suflet mare”, s-a scris în epocă) surprind printr-o calitate rar întâlnită în filmul românesc de dinainte de 1990 (o excepție ar fi interpretarea Ilenei Popovici în Reconstituirea, 100 lei și Filip cel bun): firescul grăitor, semnificativ. Apoi aplombul, spontaneitatea, minimalismul mijloacelor de expresie. Dar - spunea actrița la începutul anilor 80, când făcea furori cu rolurile sale din Proba de microfon și Croaziera - firescul, dacă ești actor de meserie, se învață. Un neprofesionist poate „da bine”, poate avea un anumit farmec al „omului de pe stradă”, însă atunci când e pus să joace altceva, în alt film, nu mai convinge. De aceea „firescul e construcție, e reconstruirea firescului observat în viață, trecut prin tine și redat așa încât să pară ca în viață”. O replică va părea firească numai dacă e „muncită bine”, dacă actorul știe să umble la nebănuite resorturi, dacă știe să-și pună în mișcare nevăzute „rotițe”. În asta constă, arăta actrița, „ofensiva pentru autenticitate” și „proba de actorie” a fiecărui rol al său.  
Proba de microfon
Care ar trebui să fie menirea unui film, după Tora Vasilescu? „Să reușească să-l conducă pe spectator către el însuși, ajutându-l să își descifreze sensul propriei existențe. Să ne ferească de soluții prefabricate, moralizatoare cu orice preț!” Care a fost „formularea cea mai potrivită” despre „arta poetică” a Torei Vasilescu? O numea chiar ea, citând un fragment din „memoriile” operatorului Ion Marinescu despre Proba de microfon: „Filmăm într-un interior… Tora se ceartă cu Mircea sau repetă. Nu mai știu. Instinctiv pun diafragma. Gata de filmare.”
Să mori rănit din dragoste de viață
Premiul de Excelență pentru Tora Vasilescu oferit la TIFF 2017 este o binemeritată recunoaștere pentru o actriță anume născută pentru film, cu o impresionantă carieră cinematografică și teatrală. 
De ce trag clopotele, Mitică?

miercuri, 24 mai 2017

Pământul, deocamdată



„În lumea modernă nu există atei, ci doar idolatri. Când omul nu caută să cinstească pe Dumnezeul cel Viu, se închină unor idoli de lemn, de metal sau imaginari.” O spunea scriitorul rus de secol XIX despre care Friedrich Nietzsche afirma că e singurul psiholog de la care ceva de învățat, iar Sigismund Freud declara că în fața lui întreaga psihanaliză trebuie să se plece. Dostoievski F.M.- căci despre el este vorba - reprezintă, pentru mine, cel dintâi filtru de anvergură (al doilea avea să fie Tarkovski) datorită căruia am ajuns să înțeleg că libertinismul din ceea ce numim occident nu este atât ateism, cât mai ales o reacție la ideologia teocrației devenită normă de la Reformă încoace. Tot teribilismul și nihilismul acestor veacuri „reformate” și „iluminate” nu sunt decât o ripostă la adresa legalismului și milităriei din cetățile și statele „teocratice”. Respingerea acestui zeu care, „suveran”, hotărăște cine să piară și cine să trăiască întru veșnicie, fără ca voința omului să aibă un cuvânt de spus, e o formă de căutare a Dumnezeul cel Viu, o formă de rezistență la minciună, la - poate - cea mai teribilă dictatură. 
Citesc, în manualul de istorie de clasa a IX-a al lui Theodor, despre teocrația lui Calvin, despre organizarea Genevei (și, treptat, a vieții ecleziale din mai toate țările apusene din secolul XIV) după precepte calvine: „În oraș erau interzise îmbrăcămintea luxoasă, mesele îmbelșugate, podoabele, cărțile „papiste” și cântecele frivole. Fiecare cetățean trebuia să asiste la slujbe, să asculte de pastori și să țină cuvântări. Calvin a creat o academie destinată cercetărilor în domeniul teologic și pentru susținerea muncii misionarilor.” Sigur, în fața asediului „misionar” de acest tip poți rezista în fel și chip. Îl poți sfida, acrindu-te și contestând orice semn care ți-ar aminti de religia instituționalizată. Sau poți cerceta, dorind să înțelegi și să devii întru ființă, neuitând că adevărul este paradoxal (și personal), că inima și mintea e de dorit să renunțe la vrăjmășie. Este calea pe care - atunci când politica nu a înlocuit de tot conștiința eclezială - te cheamă frumusețea care „salvează omenirea” (spunea același Dostoievski). Este calea pe care te cheamă icoana. Lumea de azi, înainte de orice, este o lume care a uitat (sau nici măcar n-a apucat să afle) de icoană...
Praznicul Înălțării ne amintește despre Înălțarea la ceruri a lui Iisus, la 40 de zile de la Învierea Sa. De atunci, omenirea este lăsată în voia sa. Este liberă să făptuiască binele sau răul, să cerceteze ce anume este bine sau rău, ce anume voiește și ce anume îngăduie Nevăzutul Domn din ceruri. Este liberă să se îmbrace curat de sărbători sau - amăgindu-se că L-a prins pe Dumnezeu de-un picior - să abolească orice sărbătoare, să aleagă calea blândeții sau a cruzimii, să se zdrobească sau să se salveze, înțelegând, ca pe o „sfântă datorie”, că „patria începe-n trupul său / și crește-n ceilalți în armonie” (Ioan Alexandru).

Crossover

Nostalghia (Andrei Tarkovski, 1983)
Locuiesc de când mă știu într-o cetate cosmopolită, multiculturală. Sunt înconjurat de tot felul de oameni, de tot felul de clădiri, de tot felul de idei care nu totdeauna sunt limpezi și clare. Deunăzi, Ioan, fiul nostru cel mic, mă întreabă dacă „noi ne facem cruce în fața unei biserici catolice”. Recunosc, în privința formelor exterioare de evlavie (indiferent de loc), sunt mai degrabă minimalist. Excesiv de minimalist. De aceea nu l-am încurajat niciodată să-și facă cruce în văzul lumii. Chiar mă întrebam când va începe să-și pună astfel de întrebări. Iar acesta - știu bine - e doar începutul. Mi-aș dori să descopere - el, pentru sine, în libertate - firescul apropierii de „semnele Împărăției” care nu e altceva decât pace și bucurie.
Călăuza (Andrei Tarkovski, 1979)
Prin tramvai se întâmplă să mai văd pe unii făcându-și trei cruci ortodoxe în dreptul catedralei mitropolitane și, câteva clipe mai târziu, o cruce romano-catolică în dreptul bisericii piariste. Pentru ei e mai sănătos așa: și cu unii și cu alții. Pe de altă parte, dacă ne luăm după aparențe, în Banat și Transilvania nici nu există prea multe biserici ortodoxe care să păstreze arhitectura bizantină și pe care să le recunoști ca atare de la distanță. Datorită împrejurărilor istorice de veacuri, majoritatea lăcașurilor de cult au fost înălțate aici după canoanele post-bizantine, baroce, gotice. Nu mai vorbesc de împodobirea - în interior - cu nu puține tablouri și fresce religioase care au înlocuit icoanele bizantine, de cântările religioase care, în multe locuri, au înlocuit muzica psaltică. Și totuși, în multe biserici bănățene și transilvane cu arhitectură barocă se slujește după rânduiala ortodoxă. Semnele exterioare, iată, pot crea confuzie. Soljenițîn: „Unde e linia despărțitoare între bine și rău? În inima omului.” Care este atunci forma ideală de închinare? Poate gestul Călăuzei din Stalker, atunci când îi lasă câteva minute singuri pe Scriitor și Profesor pentru a îngenunchia și a se lipi într-o comuniune tainică de pământul Zonei în care (suntem într-o lume „post-creștină”) se găsește o clădire abandonată, în ruină, foarte asemenea unei biserici.
Polaroid de Andrei Tarkovski
Apropo de Tarkovski. Ajuns în Italia pentru a filma Nostalghia și Tempo di viaggio, regizorul Călăuzei mărturisea (în al său Jurnal, în Sculpting in Time) că, oricât încercase, nu se putea ruga într-o biserică catolică. (La fel de stingher se simte și alter ego-ul său din Nostalghia, care-i spune Eugeniei că nu dorește să intre într-o biserică romano-catolică după ce călătorise o zi întreagă pentru a o găsi.) Dar tot el avea să scrie despre epifania trăită într-o biserică romano-catolică, în care cu greu s-a hotărât să intre, atunci când - spre marea lui bucurie - a găsit acolo o copie a vestitei icoane ortodoxe cu Maica Domnului și pruncul Iisus de la Vladimir, atât de dragă lui. Nu știu dacă și-a făcut cruce în fața icoanei, dar îmi place să cred că strălucirea din ochi pe care o va fi avut când a descoperit-o, era cinstirea supremă pe care i-o putea aduce...

duminică, 21 mai 2017

Exit - o elegie tragi-comică

Pe o scenă goală, fără nicio butaforie, douăsprezece personaje - ce par să vină de nicăieri și să se îndrepte spre nicăieri - așteaptă să fie primite în Marea Britanie. Ele vin din diferite părți ale Europei de Est (Ungaria, Serbia, România) și speră să înceapă o viață nouă în metropola de pe Albion. Fiecare poartă cu sine agoniseala de o viață sau ce-a mai rămas din ea - felurite lucrușoare, câteva bancnote, carduri de credit, telefoane mobile, amintiri împovărătoare și, mai ales, iluzii. Iluzia că limba maternă, numele și orice formă de pietate filială sau matrimonială se pot negocia și, la nevoie, substitui printr-o uniformizare generală. În momentele de restriște, unele personaje rostesc rugăciunea Tatăl nostru, dar „noi” devine tot mai mult „eu”. Și nici vorbă de vreun interes pentru „voia Sa”, câtă vreme fiecare personaj caută exclusiv la voia sa. Termenii de specialitate numesc acest tip de viziune teatrală „estetica spațiului gol al scenei”, însă improvizația pe care se bazează perspectiva dramaturgică a spectacolului regizat de Árpád Schilling lasă destul loc poeziei. Ce altceva decât o elegie tragi-comică e așteptarea aceasta a unei „unde verzi” de intrare în malaxorul globalizării? Dacă ar fi să rezum întreaga atmosferă din Exit printr-o imagine, aș alege tabloul Îndrăgostiții de René Magritte. 
Îndrăgostiții (tablou de René Magritte)
Regia: Árpád Schilling; dramaturgia: Bíró Bence; Distribuția: Balász Attila, Bandi András Zsolt, Csata Zsolt, Ninoslav Đorđević, Éder Enikö, Andrei Elek, Branislav Jerković, Mátrai Lucács Sándor, Dragana Šuša, Tokai Andrea, Vass Richárd, Carmen Vlaga-Bogdan. O co-producție a Teatrului Maghiar de Stat „Csiky Gergely” (Timișoara), Teatrului Clasic „Ioan Slavici” (Arad) și Teatrului Național din Sombor (Serbia).

miercuri, 17 mai 2017

Tertium non datur



Vorbeam cu Florin Doboș despre schița lui I.L. Caragiale, Românii verzi. Despre ironia lui Nenea Iancu îndreptată spre cei ce consideră că vrăjmașii unui neam sunt numai și numai calitățile altor neamuri, nu propriile sale defecte. Da, zice Florin, dar asta e valabil nu numai pentru un „neam verde” în delir. Atâtea alte neamuri, nu doar neamul românesc, au fost, și sunt încă, în vrăjmășie cu ceea ce consideră a fi străin de neamul lor. Se potrivește, adaugă Florin, fiecărui om în parte, atunci când judecă strâmbătatea, ipocrizia, nemilostenia, autosuficiența, ignoranța, fudulia etc. altuia. Și are dreptate. La urma urmei, dacă stăm pe aceeași planetă, se întâmplă ca uneori să mai stăm și la aceeași masă cu „verzi” (români sau nu, pro-globaliști sau anti-globaliști, moderniști sau antimoderni ș.a.m.d.). Numai și numai prea puțina noastră înțelepciune și așezare sufletească ne face să-i disprețuim, fie și-n tăcere. Poate că e chiar un exercițiu, o formă de asceză, de nevoință, să stai alături de cineva căruia nu-i împărtășești defel pălăvrăgeala și (mânat, desigur, de bună credință, de o cauză nobilă) activismul. E și asta o binecuvântată „constrângere” la rugăciune. Un prilej de a privi înlăuntrul tău, de a cugeta la cele de pe urmă. De a înțelege unde anume te afli, pe care treaptă a intoleranței (sau neîngăduinței), a înfumurării și amăgirii. De la Matei zicere: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați. Căci cu judecata cu care judecați, și cu măsura cu care măsurați, vi se va măsura.” 
Grafică de Klara Tamas
Mă consolez cu amintirea celor doi ovrei – Nicolae și Mihail. Nicolae Steinhardt a fost prigonit deopotrivă de cei de un neam cu el, cât și de nu puțini creștini ortodocși. Primii, după ce au aflat de îmbisericirea sa, l-au considerat un apostat. Ceilalți n-au vrut să știe de el pentru că era „jidan”, „intelectual”, „ecumenist”. La rândul său, Mihail Sebastian, fusese un neînțeles deopotrivă de ovreii săi (pentru că, între altele, îi lipsea mercantilismul) și de prietenii săi români (Nae Ionescu, Eliade, Cioran, Camil Petrescu etc.) după ce aceștia au trecut de partea legionarilor. Tertium non datur. Mihail Sebastian își căuta echilibrul într-o omenire „fără uniforme” (într-o lume care devenea tot mai cazonă), iar atipicul Nicolae Steinhardt a rămas același spirit viu și deschis spre cultură chiar și după ce a îmbrăcat (în ultimii săi zece ani de viață) straiele monahale. De cele mai multe ori pendulez între solitudinea lui Sebastian și exuberanța cu care Steinhardt avertisa asupra smintelii numită cristalofilie (sau puritanism sau amăgirea ce ne face să cădem în capcana virtuților). Probabil că așa trebuie să fie. Sunt în grafic, cum ar veni.