Când artistul nu mai e el însuși - Dan Pița

Așa cum era de așteptat, pentru ultimul său film, Kyra Kyralina, Dan Pița este ridiculizat de nu puține voci critice (despre care Pița susține că sunt cârcotașe, că nu văd că el „e același”, că nu s-a schimbat etc.). Dacă până în 1990 filmele sale aveau, în general, „presă bună”, cele făcute „în libertate” sunt primite de critică cu indiferență și chiar ostilitate. Regizorul este inclus în „generația expirată”, iar unii critici - cu argumente - îl consideră, acum, o „nulitate”(Andrei Gorzo, http://dilemaveche.ro/sectiune/film/articol/nulitatea-lui-dan-pita). M-am ferit pe cât am putut să aștern pe hârtie cronici la filme pe care le socotesc și eu „nule”. Fiecare film are, până la urmă, publicul său - numeros, mai puțin numeors, educat sau nu, rafinat sau mai puțin rafinat. Mi se pare infinit mai de folos, mai interesant să scriu despre ceea ce consider că merită semnalat, deslușit, povestit, împătrășit. Dar fiecare face cum crede, nu?
În privința lui Dan Pița, pe care îl urmăresc de aproape 40 de ani, sunt - recunosc - nedumerit. Nu înțeleg ce a putut determina fisura - la mijlocul anilor 80 - după care niciunul din filmele sale nu a mai fost expresia unui auteur. Pentru că până atunci era. Dar și acesta e doar un punct de vedere. Poate unii se opresc la Nunta de piatră și contestă tot ceea ce a regizat Dan Pița după aceea. Eu însă împărtășesc opinia Elenei Dulgheru: „Ce trist e rezultatul creaţiei atunci când artistul nu mai are curajul să fie el însuşi! Există cineaşti care cred că racordarea continuă la toate prizele realităţii este cea mai bună soluţie de supravieţuire profesională. Este acelaşi mit care circulă, din păcate, cu aproape aceeaşi viteză în lumea tehnologiilor de vârf, ca şi în cea artistică. Numai că artistul se presupunea că-şi extrage din altă parte (sau măcar prelucrează în altă parte) materialul de lucru; să fi uitat el aceasta? Să cedeze el tocmai la propria interioritate, sub presiunea sloganurilor publicitare, a aşa-zisului gust al publicului? Există o tiranie a succesului. O operă reuşită obligă, cu atât mai mult un bogat palmares. Există artişti care, după ce au cunoscut consacrarea, se simt obligaţi să continue să creeze, indiferent dacă mai au sau nu ceva de spus, pentru că le e ruşine să nu mai creeze. Cu toate că marile emoţii şi sinteze, prizele spontane la realitate, intrate în rezonanţă cu vibraţiile propriului eu se vor fi estompat. Vârstele animei îşi urmează cursul, niciodată identic, niciodată egal, iar extroversia artistică este succedată, firesc, de o introversie recuperatoare, conform unui drum sinuos, ale cărui legităţi le sesizăm prea puţin. A crea în permanenţă poate fi la fel de monstruos ca a te afla în permanenţă într-o vârstă a rutului. Eu-l fizic şi psihologic nu fac faţă, oboseala lăuntrică e tot mai greu de ascuns şi atunci totul capătă o notă de fals: false entuziasme, false revolte, camuflate în forme uzate ale operelor precedente.” Fragmentul face parte dintr-un comentariu la filmul lui Dan Pița din 2005, Second Hand, însă e încă valabil. Mai mult, cred că, așa general cum e, suprinde foarte exact „glisarea” oricărui artist ucis de „tirania succesului”.
Când m-am reîntâlnit cu Dan Pița, în primăvara lui 2012, m-a întrebat de ce spun că e un „expirat” (scrisesem un text, „Dan Pița, inspirat și expirat” - http://agenda.liternet.ro/articol/7771/Marian-Radulescu/Dan-Pita-inspirat-si-expirat.html). Credea că sunt un fel de mercenar, că „m-am luat” după „denigratorii” săi. Am stat câteva ore, până spre dimineață, la un lung taifas pe teme de cinema și a înțeles - sper - că nu e vorba, în ceea ce mă privește, decât de o imensă dezamăgire. Care nu a început în anul 2012, ci în 1988, după acel Noiembrie, ultimul bal. I-am spus că piedestalul unde îl situasem era foarte sus. De aceea și proporțiile dezamăgirii. Cu alți regizori români, am adăugat, a fost mai ușor tocmai pentru că nu erau atât de sus.
Pentru filmele făcute în anii 70 până la jumătatea anilor 80, Dan Pița rămâne - recunosc - o faiblesse de-a mea. Și chiar mai mult, pentru că nu e doar un moft de adolescent. Căutarea purității din Concurs, Faleze, Dreptate, Pas în doi - cu tot ce presupune: imagine, montaj, story, dialoguri, muzică, interpretare actoricească - îmi pare încă un demers plin de semnificații, pentru a căror deslușire e nevoie de o anumită pregătire și privire.
Dincolo de injurii, de fluierături și huiduieli, dincolo de cârcoteli mai mult sau mai puțin bazate pe „evidențe” și „la obiect”, rămâne - pentru mine - întrebarea la care nu am găsit un răspuns: ce anume îl face pe un artist de marcă să nu mai fie el însuși? (Nu mai vrea? Nu mai poate?) Iar Dan Pița, în filmul românesc este (prin Nunta de piatră, Duhul aurului, Filip cel bun, Tănase Scatiu, Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanțuri, Pas în doi) un astfel de artist, chiar dacă acum se scrie despre el ca despre un „ex-”. Cred că răspunsul, dacă există unul, se află doar în sufletul celui în cauză. Și mai cred că „trezirea” lui (dacă se va întâmpla vreodată, și poate se cuvine chiar să ne dorim să se întâmple) în niciun caz nu va fi rodul torentelor de cronici negative la o filmografie de „nulități”. Dimpotrivă, poate că Dan Pița ar merita o analiză de tip „return to innocence”, cu parcurgerea unui intinerar invers: de la Kyra Kyralina (2014) la Apa ca un bivol negru (1970) și la filmele sale de Institut (După-amiază banală, Paradisul, Viața în roz)...

Dan Pița