Convorbiri literare, nr. 1, 2017
Eliberându-se la prima vedere de autoritatea
oricărui canon în materie de film ori critică cinematografică, criticul
timișorean Marian Sorin Rădulescu își intitulează generic cele trei volume de
eseuri – Pseudokinematikos.
Fals tratat
de cinema românesc (Theosis, 2010), Bucuriile filmului
(Theosis, 2012) și Între viață și film (Filos, 2016), titluri ce își
revendică locul în biblioteca cinefilului (și nu doar) mai degrabă ca o
colecție autentică de eseuri pe teme dintre cele mai variate. Ca atare, Pseudokinematikos
devine un fals
tratat de cinematografie în măsura în care autorul se eliberează
cât se poate de autoritatea criticului de film, apropiindu-se mai mult de
blânda și nepărtinitoarea atitudine a ,,amatorului”, adică a eseistului
neîngrădit. De altfel, primele două volume de aparentă istorie a ,,filmelor de
autor” (cum ține autorul să sublinieze permanent taxonomia filme de
consum și filme de autor), fie ele românești ori străine, sunt
proiectate și rămân în conștiința cititorului, în cele din urmă, ca simplă listă (așa
cum aveau critcii să remarce), niciodată cu valoare absolută, dar având
determinantul său propriu: ,,lista lui Marian”. Concepând din propriul gust un criteriu
de valoare, autorul scrie cu toată conștiința faptului că fiecare recenzie de
film, concentrată ori care suportă scurte divagații, departe de a se închide
într-un cerc limitat de sens, se deschide, în mod direct, de fapt, spre dialog.
Prin urmare, întreaga colecție a autorului se constituie pe principul solid al
dialogului permanent, care, în cele din urmă, conferă textului și calitatea cea
mai de seamă: aspectul viu, mișcător, neobosit al ideilor.
 |
|
Oricum ar fi privite, textele grupate sub
titlul Pseudokinematikos
sunt o provocare pentru cititorul care deslușește în proiecția de ansamblu a
cărții o structură labirintică. Propunând o lectură pe mai multe nivele,
autorul întreține asumat și atent dialoguri dintre cele mai surprinzătoare, ce
constituie nu doar o incursiune în arta filmului propriu-zis, ci și una în
critica cinematografică, revenind constant la reflecții din cele mai
neașteptate din filozofie, literatură ori pur și simplu din lecturile sale
ocazionale sau de căpătâi. Impresia ,,amatorului” este întotdeauna fie dublată
în subsol de autoritatea marilor critici de film, fie chiar glasul narativ care
devine propagator de înțelepciune livrescă. Ceea ce trebuie remarcat, totuși,
este faptul că autorul nu rămâne un simplu vehiculator de înțelepciune
universală, căci gestul său este cel al gânditorului rafinat și asumat. În
fapt, autorul inițiază dialoguri între idei, devine fericitul mediator al
strălucitelor cugetări și sub masca sigură a așa-zisei neasumări și a pretinsei
neștiințe, el construiește viziuni proprii despre artă și existență în general.
 |
|
Dialogul se menține permanent, fără ca totuși
autorul să facă un cult din tradiție și cultură, căci acestea interesează numai
atâta timp cât sunt indicatoare ale spiritualității omenirii, atâta timp cât
ele sunt produse ale necunoscutului înfăptuite prin noi. Din acest punct de
vedere, Pseudokinematikos
facilitează dialogul autorului cu sine însuși și cu lumea în care trăiește, iar
dacă primele două volume se conturau mai curând ca moderne ,,cărți de
învățătură” (moderne, pentru că învățătura e vehiculată prin mijloacele
veacului nostru, cinematografia), cel de-al treilea volum e produsul
conștiinței deja educate, care într-o lume a informației și a tradiției nu și-a
îngăduit luxul ignoranței. Glasul mai degrabă al criticului de film din primele
două volume, aflat în căutarea filmului-interogație, a filmului-poezie, devine
acum glasul omului – în chip generic – care intuiește că farmecul Artei, pe de
o parte, și farmecul Vieții însăși, pe de cealaltă, sunt întrezăririle cele mai
autentice ale sacralității și spiritualității, că ambele sunt semne, sunt
miracole. În măsura în care filmul, în acord cu marele regizor Tarkovski, pe
care Marian Sorin Rădulescu îl recunoaște drept maestru, este văzut ca icoană,
ca ansamblu de semne miraculoase care îndeamnă la o anume hermeneutică, prin
ochii celui care cultivă arta ca ,,act liturgic”, viața poate căpăta ea însăși
dimensiuni transcendente. Între viață și film, între viață și artă, granițele
se estompează atunci când ochiul sensibil privește cu emoția spectatorului
cultivat (fie el de film sau de viață), astfel încât lumea întreagă devine o icoană:
,,[…] suntem înconjurați peste tot – în chip nevăzut – de icoane (înțelese largo sensu),
de reprezentări văzute ale celor nevăzute, de ferestre spre absolut, de
poezie.”
 |
|
Mai mult, în timp ce filmul devine pentru
autor revelație, el ajunge să fie în aceeași măsură discurs
magico-ritualic poetic ori de-a dreptul muzică, în orice caz, el facilitează
întâlnirea cu formele înalte de spiritualitate și existență. Speculând una din
,,legile” tarkovskiene, care întrevedea imposibilitatea separării vieții de
munca cinematografică, căci ea este artă, deci formă în sine de viață, Marian
Sorin Rădulescu își face din crezul tarkovskian un crez personal. Cinematografia
ca formă de viață nu este atât mărturisire a credinței în puterea de curățare
și purificare prin artă, ci trebuie înțeleasă ca cel mai autentic gest de
mărturisire a însăși credinței, căci dacă arta e formă de rugăciune, valoarea
însușită acesteia e un tribut adus sacralității în sine. Așadar, credința în
sensul ontologic al artei în general devine adevăratul postulat al criticului
de film care, dacă nu îl mărturisește direct în paginile tot mai dese de
confesiune din cel de-al treilea volum, atunci el este încifrat, mai mult sau
mai puțin conștient, în această permanentă preocupare a autorului față de
problematica declinului
ori a destrămării
valorilor umane. Asediul mediatic, industrializarea artei cinematografice,
accelerarea și pragmatizarea vieții în sens larg sunt subiecte care revin
obsesiv în atenția criticului și care, dincolo de aspectul lor concret și de
actualitate, înlesnesc, de fapt, și mai mult crezul autorului. Nu pesimismtul
ori deznădăjduitul răsare, pe marginiea acestor rânduri, în ochii cititorilor,
ci dimpotrivă; cel care crede cu înverșunare, împotriva realităților care
contrazic, în tainica magie a Frumosului, este cel care în primul rând își
confirmă lui însuși și, de ce nu, care poate chiar confirmă apoi în sens
universal, permanența ,,poeziei”. Declinul, moartea artei chiar, ca fenomene
incontestabile, trebuie traduse ca simple încercări ale credinței, căci arta,
adică poezia, fiind ea însăși spiritualitate, este eternă, și doar încrederea
omului în permanența sa rămâne singura perisabilă.
Tocmai de aici demersul acesta al criticului
de a aduna în cele trei volume titluri și secvențe de film care într-un fel sau
altul au marcat cinematografia românească și universală, dar care mai ales au
produs în sens filozofic și sensibil mutații: au devenit ,,icoane” care,
reconfigurând realitatea, reansamblând-o, i-au revelat ceva din ordinea
neștiută. Și totuși, nu despre un demers recuperativ trebuie să vorbim atunci
când revenim asupra textelor lui Marian Sorin Rădulescu, deși principiul cronologic
poate fi ușor înșelător în această privință, ci despre un act de credință care
nu face altceva decât să constate, să consemneze pur și simplu, încă o dată,
permanența artei și a sacralității în lume.
După cum spuneam, cele trei volume semnate de
Marian Sorin Rădulescu apărute până în acest moment sunt gândite în așa manieră
încât să provoace permanent la dialog; și nu la un dialog întâmplător doar
despre film, ci la un dialog sensibil și rafinat despre credință și
bună-cuviință, despre frumos, despre lume și sine. Și toate acestea pentru că
autorul, înainte de a fi un mare cinefil, se dovedește a fi un spirit
contemplativ și înclinat spre reflecție, căruia, întâmplător ori nu, i-a fost
prilejuită această fericită întâlnire cu cinematografia. Iar bucuria autorului
de a fi trecut el însuși prin experiența dialogului cu ceilalți și cu sine
ajunge numai și numai la cititorul care, întocmai precum spectatorul căutat și
încurajat de Marian Sorin Rădulescu, are bunăvoința și determinarea de a se
păstra mereu activ, curios, treaz, entuziast, atent.
Dana Schipor
