Pseudokinematikos, prin film către viață

Convorbiri literare, nr. 1, 2017

Eliberându-se la prima vedere de autoritatea oricărui canon în materie de film ori critică cinematografică, criticul timișorean Marian Sorin Rădulescu își intitulează generic cele trei volume de eseuri – Pseudokinematikos. Fals tratat de cinema românesc (Theosis, 2010), Bucuriile filmului (Theosis, 2012) și Între viață și film (Filos, 2016), titluri ce își revendică locul în biblioteca cinefilului (și nu doar) mai degrabă ca o colecție autentică de eseuri pe teme dintre cele mai variate. Ca atare, Pseudokinematikos devine un fals tratat de cinematografie în măsura în care autorul se eliberează cât se poate de autoritatea criticului de film, apropiindu-se mai mult de blânda și nepărtinitoarea atitudine a ,,amatorului”, adică a eseistului neîngrădit. De altfel, primele două volume de aparentă istorie a ,,filmelor de autor” (cum ține autorul să sublinieze permanent taxonomia filme de consum și filme de autor), fie ele românești ori străine, sunt proiectate și rămân în conștiința cititorului, în cele din urmă, ca simplă listă (așa cum aveau critcii să remarce), niciodată cu valoare absolută, dar  având determinantul său propriu: ,,lista lui Marian”. Concepând din propriul gust un criteriu de valoare, autorul scrie cu toată conștiința faptului că fiecare recenzie de film, concentrată ori care suportă scurte divagații, departe de a se închide într-un cerc limitat de sens, se deschide, în mod direct, de fapt, spre dialog. Prin urmare, întreaga colecție a autorului se constituie pe principul solid al dialogului permanent, care, în cele din urmă, conferă textului și calitatea cea mai de seamă: aspectul viu, mișcător, neobosit al ideilor.

Oricum ar fi privite, textele grupate sub titlul Pseudokinematikos sunt o provocare pentru cititorul care deslușește în proiecția de ansamblu a cărții o structură labirintică. Propunând o lectură pe mai multe nivele, autorul întreține asumat și atent dialoguri dintre cele mai surprinzătoare, ce constituie nu doar o incursiune în arta filmului propriu-zis, ci și una în critica cinematografică, revenind constant la reflecții din cele mai neașteptate din filozofie, literatură ori pur și simplu din lecturile sale ocazionale sau de căpătâi. Impresia ,,amatorului” este întotdeauna fie dublată în subsol de autoritatea marilor critici de film, fie chiar glasul narativ care devine propagator de înțelepciune livrescă. Ceea ce trebuie remarcat, totuși, este faptul că autorul nu rămâne un simplu vehiculator de înțelepciune universală, căci gestul său este cel al gânditorului rafinat și asumat. În fapt, autorul inițiază dialoguri între idei, devine fericitul mediator al strălucitelor cugetări și sub masca sigură a așa-zisei neasumări și a pretinsei neștiințe, el construiește viziuni proprii despre artă și existență în general.

Dialogul se menține permanent, fără ca totuși autorul să facă un cult din tradiție și cultură, căci acestea interesează numai atâta timp cât sunt indicatoare ale spiritualității omenirii, atâta timp cât ele sunt produse ale necunoscutului înfăptuite prin noi. Din acest punct de vedere, Pseudokinematikos facilitează dialogul autorului cu sine însuși și cu lumea în care trăiește, iar dacă primele două volume se conturau mai curând ca moderne ,,cărți de învățătură” (moderne, pentru că învățătura e vehiculată prin mijloacele veacului nostru, cinematografia), cel de-al treilea volum e produsul conștiinței deja educate, care într-o lume a informației și a tradiției nu și-a îngăduit luxul ignoranței. Glasul mai degrabă al criticului de film din primele două volume, aflat în căutarea filmului-interogație, a filmului-poezie, devine acum glasul omului – în chip generic – care intuiește că farmecul Artei, pe de o parte, și farmecul Vieții însăși, pe de cealaltă, sunt întrezăririle cele mai autentice ale sacralității și spiritualității, că ambele sunt semne, sunt miracole. În măsura în care filmul, în acord cu marele regizor Tarkovski, pe care Marian Sorin Rădulescu îl recunoaște drept maestru, este văzut ca icoană, ca ansamblu de semne miraculoase care îndeamnă la o anume hermeneutică, prin ochii celui care cultivă arta ca ,,act liturgic”, viața poate căpăta ea însăși dimensiuni transcendente. Între viață și film, între viață și artă, granițele se estompează atunci când ochiul sensibil privește cu emoția spectatorului cultivat (fie el de film sau de viață), astfel încât lumea întreagă devine o icoană: ,,[…] suntem înconjurați peste tot – în chip nevăzut – de icoane (înțelese largo sensu), de reprezentări văzute ale celor nevăzute, de ferestre spre absolut, de poezie.”

Mai mult, în timp ce filmul devine pentru autor revelație, el ajunge să fie în aceeași măsură  discurs magico-ritualic poetic ori de-a dreptul muzică, în orice caz, el facilitează întâlnirea cu formele înalte de spiritualitate și existență. Speculând una din ,,legile” tarkovskiene, care întrevedea imposibilitatea separării vieții de munca cinematografică, căci ea este artă, deci formă în sine de viață, Marian Sorin Rădulescu își face din crezul tarkovskian un crez personal. Cinematografia ca formă de viață nu este atât mărturisire a credinței în puterea de curățare și purificare prin artă, ci trebuie înțeleasă ca cel mai autentic gest de mărturisire a însăși credinței, căci dacă arta e formă de rugăciune, valoarea însușită acesteia e un tribut adus sacralității în sine. Așadar, credința în sensul ontologic al artei în general devine adevăratul postulat al criticului de film care, dacă nu îl mărturisește direct în paginile tot mai dese de confesiune din cel de-al treilea volum, atunci el este încifrat, mai mult sau mai puțin conștient, în această permanentă preocupare a autorului față de problematica declinului ori a destrămării valorilor umane. Asediul mediatic, industrializarea artei cinematografice, accelerarea și pragmatizarea vieții în sens larg sunt subiecte care revin obsesiv în atenția criticului și care, dincolo de aspectul lor concret și de actualitate, înlesnesc, de fapt, și mai mult crezul autorului. Nu pesimismtul ori deznădăjduitul răsare, pe marginiea acestor rânduri, în ochii cititorilor, ci dimpotrivă; cel care crede cu înverșunare, împotriva realităților care contrazic, în tainica magie a Frumosului, este cel care în primul rând își confirmă lui însuși și, de ce nu, care poate chiar confirmă apoi în sens universal, permanența ,,poeziei”. Declinul, moartea artei chiar, ca fenomene incontestabile, trebuie traduse ca simple încercări ale credinței, căci arta, adică poezia, fiind ea însăși spiritualitate, este eternă, și doar încrederea omului în permanența sa rămâne singura perisabilă.

Tocmai de aici demersul acesta al criticului de a aduna în cele trei volume titluri și secvențe de film care într-un fel sau altul au marcat cinematografia românească și universală, dar care mai ales au produs în sens filozofic și sensibil mutații: au devenit ,,icoane” care, reconfigurând realitatea, reansamblând-o, i-au revelat ceva din ordinea neștiută. Și totuși, nu despre un demers recuperativ trebuie să vorbim atunci când revenim asupra textelor lui Marian Sorin Rădulescu, deși principiul cronologic poate fi ușor înșelător în această privință, ci despre un act de credință care nu face altceva decât să constate, să consemneze pur și simplu, încă o dată, permanența artei și a sacralității în lume.

După cum spuneam, cele trei volume semnate de Marian Sorin Rădulescu apărute până în acest moment sunt gândite în așa manieră încât să provoace permanent la dialog; și nu la un dialog întâmplător doar despre film, ci la un dialog sensibil și rafinat despre credință și bună-cuviință, despre frumos, despre lume și sine. Și toate acestea pentru că autorul, înainte de a fi un mare cinefil, se dovedește a fi un spirit contemplativ și înclinat spre reflecție, căruia, întâmplător ori nu, i-a fost prilejuită această fericită întâlnire cu cinematografia. Iar bucuria autorului de a fi trecut el însuși prin experiența dialogului cu ceilalți și cu sine ajunge numai și numai la cititorul care, întocmai precum spectatorul căutat și încurajat de Marian Sorin Rădulescu, are bunăvoința și determinarea de a se păstra mereu activ, curios, treaz, entuziast, atent.

Dana Schipor