Matematicianul Domenico din Nostalghia (1983), primul film realizat de Andrei Tarkovski în exil, a intuit exact urgia despre care, la sfârșitul anilor 80, avea să vorbească Nicolae Steinhardt. De aceea și-a ascuns familia într-un beci, iar fiul său cel mic a ajuns să vadă lumina zilei abia după ce a împlinit șapte ani. Acolo, credea el, nimeni nu putea să le facă vreun rău celor din familia sa. Acolo, underground, putea scăpa - alături de cei mai apropiați ai săi - de vremurile sumbre și apocaliptice marcate de „triumful haimanalelor, haidamacilor, teroriştilor, fanatismului fundamentalist”, de „anarhia feudală bazată pe violenţă, brutalitate, neruşinare şi înrobirea popoarelor civilizate bolnave de angelism şi laşitate”. Exprimarea aparține cărturarului monah de la Rohia, care avertiza că - imediat după anul 2000 - ne așteaptă vremuri când indivizii vor fi purtători de revolver („oameni liberi, în sens feudal”) şi nepurtători („noii iobagi”). Poliția însă le-a găsit ascunzătoarea și Domenico a fost despărțit de familie, ajungând să trăiască asemenea unui pustnic în ruinele unei clădiri. Pe unul din pereții rămași încă în picioare se poate citi: 1+1=1. Este, în rezumat, crezul său pentru care toți ceilalți (cu excepția poetului rus Andrei, singurul care spune: „Acest om are cu adevărat credință!”) îl consideră nebun și râd de el. Chiar așa: o picătură de apă laolaltă cu o altă picătură de apă formează o picătură de apă mai mare, nu două picături. Când lumea în care, chiar și rupt de ea, trăiește i se pare de nesuportat, își dă foc în Piața Spania din Roma. Nu înainte de a le spune oamenilor, cu limbă de moarte: „Ce fel de lume e asta în care un nebun trebuie să vă învețe cum să trăiți?”
 |
| Nostalghia |
