Dincolo de jocuri de culise, de regula jocului în „uzina de vise” (și coșmaruri), de aluzii și replici deștepte, de ironie și haz bine temperat, mai există în Hail, Caesar! și o dezbatere pe tema „corectitudinii teologice” în chestiunea reprezentării pe ecran a Dumnezeului-Om. Cei trei teologi (ortodox, romano-catolic și protestant) convocați de producătorul unui film „despre viața lui Hristos” par să fie interesați mai degrabă de „verosimilitatea” unor scene de acțiune decât de orto-doxie (dreapta slăvire), în vreme ce rabinul nu are nicio opinie. Și încă ceva: deasa spovedanie (a producătorului), oricât ar părea de ridiculizată în cele trei secvențe de confesional, spune ceva despre nevoia omului recent de a căuta adevăr și îndreptare în afara sa, de a se mărturisi, de a se cerceta. În rest, supervedeta (aluzie la Robert Taylor, Charlton Heston și Kirk Douglas) nu-și mai amintește tocmai cuvântul-cheie („credința”), la capătul unei apologii pe care este constrâns să o joace. Astfel, că, după ce turuie replici despre fascinația pe care Fiul lui Dumnezeu - vestind tuturor „un nou adevăr”, „o nouă bucurie” - scapă printre dinți (în pauza dintre două scene) un „son of the bitch” din toată inima. Oricum, dintotdeauna a fost mai ușor de înțeles (și de învățat) ce anume i se cuvine Cezarului (oricare ar fi chipul său). Mai greu de înțeles e cum anume să gospodărim/cultivăm/
