Ionuț Mareș scria recent despre Killing of A Sacred Deer că e o „mizerie sinistră”, că regizorul e cinic deopotrivă față de spectatori și față de personajele sale. Poate că, dacă nu era atât de vehementă opinia lui Ionuț, nu m-aș fi dus să-l văd. Însă a ajuns în primitoarea sală de mall și m-am dus. Voiam să văd cum stă treaba cu cinismul, cu mizeria și, căutând cu lumânarea să mă conving, aveam să-i dau dreptate lui Ionuț. Ultima jumătate, cel puțin, mi s-a părut că trenează fără să ducă nicăieri. Trebuie un film să ducă undeva? De bună seamă, altminteri de ce ai alege să vezi filme? Așa se facă că thriller-ul (i s-a mai spus mystery, iar eu - cu gândul la tulburătorul și convingătorul film al lui Constantin Popescu jr. - îi spun horroroca) regizat de conu Iorgu Lanthimos a reușit să mă piardă pe drum. (Ionuț l-a comentat atent și cu argumente, aici.) Adică am ajuns să mă gândesc la cu totul altcvea decât ceea ce vedeam pe ecran. M-am gândit, bunăoară, la apoftegma unui monah care spunea așa: „Dacă socotești că totul este al lui Dumnezeu Care miluiește, și nu al celui ce voiește, nici al celui ce aleargă, pentru ce nu înțelegi și nu iubești pe fratele tău cu o iubire desăvârșită?” Și m-am mai gândit la vorbele Apostolului: „Nu avem aici cetate stătătoare, ci pe aceea ce va să fie căutăm”. În tradiția vechilor greci (și a evreilor din vechime), Lanthimos pretinde că Dumnezeu (sau Destinul) este îmblânzit după principiul talmudic - „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. Ori glasul Apostolului ne amintește că Dumnezeu se îmblânzește cu facerea de bine. Sigur, există în noi o aprigă nevoie de „dreptate” și, de cele mai multe ori, căutăm să ne facem singuri dreptate, uitând că - în ultimă instanță - totul se plătește. Că - din fericire sau din nenorocire - nimic nu rămâne fără plată. Dar Sacred Deer nici măcar nu surprinde „urâciunea pustiirii” declanșată de o „piază rea” (ca în Aurora, ca în Leviathan sau Pororoca). La „judecata de apoi” a regiei, conu Iorgu nu prea are ce pleda. Dar, deh, asta e doar o citire a filmului. Altora li se va părea „magnific”, incitant de „misterios”, de „filosofic” și „suprarealist”. Până la urmă, orice am spune sau scrie, nu facem decât să ne împărtășim. Poate de aceea nici nu cred - fără rest - în cronici hiper-elogioase ori hiper-defavorabile.
Ionuț a avut dreptate, iar eu, după cele 109 minute de proiecție care păreau că nu se mai sfârșesc, am plecat de la filmul lui Lanthimos cu jocul tânărului Barry Keoghan (din Dunkirk) și cu o nesperat de bună subtitrare în română a dialogurilor.
