„Fiţi precum pruncii!” – ne poruncea, din
iubire, Cuvântul întrupat, cu aproape două milenii în urmă. Altfel, adaugă El,
datorită iscodirii noastre, datorită iuţelii şi învârtoşării inimii noastre, nu
ne putem bucura de Împărăţia păcii şi bucuriei, care „nu e din astă lume”.
„Când nu mai suntem copii, am murit de mult”, ne aminteşte, două milenii mai
târziu, sculptorul începător (pentru că îl preocupau începuturile, încă
nepervertite, ale gândirii omeneşti), Constantin Brâncuşi. Cam pe aici se află,
cred, taina restaurării noastre: în felul cum – redevenind „în toate minţile” –
izbutim să fim stâlpi ai ruşinii. Ai ruşinii copilăreşti, nevinovate şi
neprefăcute, faţă de propriile noastre nesăbuinţe. Faţă de nebăgarea în seamă a
lucrurilor cu adevărat importante. Faţă de propria noastră adormire şi
nesimţire. Faţă de asprimea cu care îi tratăm pe alţii, în vreme ce pe noi înşine
căutăm cu sârg să ne menajăm. Iar de la psihologul Kris Kelvin aflăm că
„ruşinea salvează omenirea” (Solyaris).
Ruşinea ca vehicol pentru pocăinţă (metanoie),
pentru venirea în fire cea mereu amânată sau lăsată nelămurită. Ruşinea pentru
că ratăm ocazia de a deveni fiinţe cuvântătoare, eşuând în flecăreală. Culegem ceea ce semănăm. Iar compromisul cu „atacurile demonice”, uşurătatea
cu care ne complacem în ceea ce nu credem cu toată inima noastră, sunt pricina
amărăciunii noastre de mai târziu. E drept, Guica din Moromeţii e vie şi nu oboseşte să împrăştie venin. Vorbele ei, ca o
lamă de cuţit, sunt – vrem, nu vrem – parte din meniul nostru zilnic, din criza
şi încercarea noastră. De-am avea numai mintea pregătită să le primească aşa
cum se cuvine: fără tulburare, cu îngăduinţă. De-am avea numai gândul îndreptat
spre adevărata izbăvire, spre adevăratul tămăduitor. Dar nu e mereu aşa. Nu
suntem îngăduitori, ci – o vreme, până în cesul cel rău – doar toleranţi. Ori
toleranţa e neutră şi desparte, pe când îngăduinţa uneşte. Ni se pare că putem
purta slăbiciunile oamenilor, ni se pare că suntem îngăduitori şi, înşelaţi,
cădem în „felurite ispite” făr-a prinde chiar de veste. Iar atunci nu pricepem
că trebuie să mulţumim şi să dăm slavă pentru acest krisis, pentru acest prilej de cercetare a sufletului nostru. Că spre
binele nostru lucrează toate. Că „TOTUL e Har”, cum spunea preotul jertfitor
din finalul filmului Jurnalul unui preot
de ţară. Că – oricât de greu ne-ar fi să primim acest gând – răbdarea (de
fapt: îndelunga răbdare) ne desăvârşeşte, după cum iuţeala mâniei ne pierde.
 |
| Evanescent (tablou de Dan Voinea) |
Mă doare nu „exacerbarea demenţei” revărsată uneori
asupra mea, cu bună ştiinţă ori nu, ci răspunsul meu pripit, partea mea de vină:
reacţia mea, co-laborarea mea. Uşurinţa cu care – atunci când nesocotesc
îngerul de lângă mine – mă smintesc şi mă tulbur. Astfel, tema mea de casă, pe
care adesea nu reuşesc s-o împlinesc, e să deprind purtarea poverii celor ce nu
sunt ei. „Ei nu sunt ei” îi spunea Constantin Noica mai tânărului său coleg de
celulă, Alexandru. Ei, adică torţionarii şi călăii. Ei, viclenii şi
indiferenţii – de ieri, de azi şi dintotdeauna. Ei „nu ştiu ce fac”. Dar nici
noi, atunci când vorbim aceeaşi limbă înveninată cu cei ieşiţi din minţi. Dialogul
cu cei necinstitori şi fără de cuvânt, cu cei care nu ştiu să se bucure şi nu
cunosc voia bună, îmi aminteşte de o scurtă relatare a lui Nicolae Steinhardt. Acesta,
în volumul Primejdia mărturisirii, îi
povesteşte lui Ioan Pintea că, deşi îl rugase stăruitor pe Cioran „să înceteze
de a mai scrie direct împotriva lui Hristos, de a-l ofensa, de a-l jigni” şi
deşi marele „sceptic de serviciu” îi promisese că aşa va face, găseşte într-o
revistă, câţiva ani mai târziu, un text de Cioran în care se spune că „fapta
cea mai bună a omului în decursul istoriei este deicidul, omorârea lui Dumnezeu, adică răstignirea”. I-a scris,
cerându-i o explicaţie, după care Cioran i-a răspuns aşa: „Articolul de care
vorbeşti l-am scris înainte de a-ţi fi promis dumitale. Şi în orice caz, chiar
dacă ţi-am promis tot ce ţi-am promis, eu rămân scriitor şi eu sunt
responsabil, faţă de publicul meu cititor, de ideile mele.” Comentariul lui
Steihardt: „Mi-am adus aminte de o anecdotă evreiască scrisă de un scriitor
ovrei pe care-l cheamă Şalom Alehem, un scriitor celebru, şi ştiţi că are el
acolo o scenă foarte nostimă cu două femei: una împrumută alteia o oală. ... Şi
aia îi aduce după câteva zile oala înapoi, spartă. Şi asta, femeia care i-a
împrumutat-o, zice: păi eu ţi-am dat o oală bună, ce-mi aduci mie oala asta
spartă? La care aia îi răspunde aşa: mai întâi şi întâi că nu mi-ai împrumutat
nicio oală, în al doilea rând oala pe care mi-ai împrumutat-o era spartă. În al
treilea rând că oala asta, pe care ţi-am adus-o înapoi, e perfectă, n-are
niciun defect şi e perfectă. În al patrulea rând, ia mai du-te-colo şi
lasă-mă-n pace!”
