Pe când James Joyce îşi începea lucrul la Ulise (1914), regizorul David W. Griffith realiza Intoleranţă – o „dramă solară a tuturor erelor umanităţii” ce a căpătat pe ecran o formă şocantă, neobişnuită. Montajul alternat, travelling-ul, prim-planul, supraimpresiunea ş.a. au îndepărtat publicul, în cea mai mare parte neavizat, de acest experiment de anvergură de la începuturile cinematografului. Naraţiunea filmică sofisticată din filmul lui Griffith a generat, în romanul anglo-saxon, salturi în timp/spaţiu (the stream of consciousness), în care va excela şi James Joyce.
Amplă alegorie a existenţei omeneşti, întâmplările din Ulise au loc pe cuprinsul unei singure zile: 16 iunie 1904 (cunoscute, oficial, ca Bloomsday). Pentru mulţi, el este un „anti-roman”. Analiza şi introspecţia, ambiţia de a alcătui – dintr-un impresionant material stilistic şi semantic – o „operă totală” şi „perfectă”, o „epopee a trupului uman”, îl pun în mare încurcătură pe cititorul obişnuit. „Ai întors spatele oamenilor obişnuiţi, nevoilor lor elementare, timpului lor limitat şi puterii lor de înţelegere” – îi va scrie, nedisimulându-şi indignarea, H.G. Wells. Numeroasele note explicative ce însoţesc traducerea lui Mircea Ivănescu înlesnesc (şi îmbogăţesc) lectura acestei cărţi dificile, dar nu imposibil de citit.
Fiecare episod în Ulise – prin insolite asociaţii, trimiteri, paralele la personaje, situaţii – este pus în legătură cu un organ al trupului uman, cu o anumită artă, cu momente principale din Odiseea. Astfel, Eol stă sub semnul plămânilor, Sirenele sub semnul urechii, Boii Soarelui sub semnul uterului, Circe corespunde aparatului locomotor, Penelopa stă sub semnul cărnii ş.a.m.d. Leopold Bloom, un Ulise modern, rătăceşte prin Dublin asemenea personajului homeric peste mări în drum spre Ithaca. Stephen Dedalus (fiul lui Ulise ce porneşte în căutarea tatălui său) este aici artistul as a young man, chinuit de „remuşcătura duhului lăuntric”; pentru el „istoria e un coşmar” din care încearcă să se trezească. „Căutarea – aflarea – tatălui, a legăturilor cu tradiţiile şi originile constituie una din temele majore ale cărţii” (Mircea Ivănescu), iar Stephen este „întruchiparea şi crainicul lui Joyce însuşi” (Michael Butor). Molly Bloom, soţia lui Leopold, intervine propriu-zis numai în ultimul episod şi domină finalul romanului, construit sub semnul simbolismului pământului (Gea-Tellus) pe care îl personifică.
Considerat o „Biblie” a modernismului, Ulise continuă să rămână o „esenţă tare”, iar Joyce un „scriitor pentru scriitori” (Ilya Ehrenburg). Dar nici măcar fantezia unui scriitor nu constituie o garanţie pentru buna receptare a „ermeticului” Joyce. Ceea ce poate provoca indignare (vezi feedback-ul lui H.G. Wells) e „existenţa mentală obsedată de contradicţii” a lui Joyce, sistemul catolic de valori („în flagrantă opoziţie cu realitatea”) din care, la începuturi, şi-a extras seva, crezul său sincer în „castitate, puritate şi într-un Dumnezeu personal”.
Că Ulise este un roman extrem de solicitant (a cărui dificultate de lectură depăşeşte volumele anterioare: Oameni din Dublin şi Portretul artistului la tinerețe şi este întrecută doar de scrierea sa următoare, Veghea lui Finnegan) o dovedeşte replica ostilă dată de autorul Omului invizibil: „Ia-mă pe mine ca un bărbat tipic. Îmi face plăcere să citesc cartea? Nu. Am oare sentimentul că aflu ceva nou şi edificator ca atunci când citesc traducerea îngrozitoare făcută de … a cărţii prost scrise a lui Pavlov despre Reflexe condiţionate? Nu. Aşa că mă întreb: cine dracu’ mai e şi Joyce acesta care-mi cere atât de multe ore de veghe din cele câteva mii pe care le mai am de trăit, ca să-i apreciez cum se cuvine glumele şi închipuirile şi expresiile fulgurante.”
