Who wants to break free

Îi aud pe câte unii (atunci când nu sunt cu totul copleșiți de akedie) întrebând în dreapta și-n stânga, căutând o „povățuire duhovnicească” să-i învețe ce filme să vadă și - mai rar - ce cărți să citească, ce muzică să asculte etc. Într-un fel, e de înțeles. Dacă n-ai avut pe nimeni în familie sau în școală sau în cercul de prieteni care să-ți propună o ierarhie, e greu să te dumirești acum, în era google, unde găsești orice. Ce să alegi, dintre tone de cărți, filme, muzici, imagini? (Dacă încă mai vrei să alegi ceva...) Dar există liste universal valabile? Cred că nu. Pentru că fiecare e un caz aparte. Nu poți să recomanzi oricui filmele românești contemporane de - să zicem - Puiu, Mungiu, Jude, Porumboiu, Sitaru, Achim. Cu ce să începi atunci? Greu de zis. Cred că răspunsul se află întotdeauna în cel care pune întrebarea. Doar că, dintr-o prea puțină auto-cunoaștere, dintr-o inexplicabilă neîncredere în capacitățile proprii (și, poate, dintr-o excesivă comoditate), omul se eschivează și caută o „autoritate” exterioară. Care, dacă se poate, să-i ofere gata mestecat și „mesajul” sau „morala”. Ca și cum ar exista o asemenea autoritate care să te facă să înțelegi cum se cuvine „mesajul” și „morala” din filmele regizorilor de mai sus (ori alte filme de Ceylan, Haneke, Jarmush, Godard, Fellini, Paradjanov, Bergman, Kurosawa, Mizoguchi, Tarkovski ș.a.m.d.)... Când ele sunt filme pe care, ca să le descoperi, îți trebuie o viață întreagă. Câți sunt dispuși să primească această lungă nevoință interioară, această luptă (care - dacă te înhami la ea - se duce nu „în exterior”, cu „morala” sau „lipsa de morală” și de „frumos” și „bine” dintr-un film, dintr-o carte etc., ci mereu „în interior”, cu propriile prejudecăți, false așteptări și purisme ideologice, etnice, religioase ș.a.m.d.)? ... E drept, în lumea artelor există - și nu de ieri, de azi - jocuri de culise, interese, agende politice îndărătul unui film, al unei cărți, al unei muzici. Există apoi o mentalitate ilustrată foarte exact de personajul reporterului (jucat de Robert Downey jr.) din Născuți asasini: hai să-i manipulăm că-s proști și nu se prind; asta vor, asta le dăm. En gros și en detail. Abia când vom înțelege că lumea nu e decât o piață liberă în care fiecare primește chiar ceea ce caută, că, pentru a primi și altceva decât chewing gum, e nevoie să-ți dorești altceva decât chewing gum, abia atunci vom căuta în noi - adică acolo unde trebuia să căutăm încă de la bun început - răspunsurile. De bună seamă că fiecare mai are de învățat, că avem nevoie de ceilalți (chiar mai mult decât suntem pregătiți să recunoaștem), dar una e să ai nevoie de cultură, de frumos, de comuniune (de gând și simțire) și alta e să cerșești de la altul această nevoie sub forma unor titluri de cărți, filme etc. Pe de altă parte, e valabil pentru fiecare: mai e mult până departe. Niciodată nu știi cum se produce umanizarea (în-omenirea) celor despre care credeai că nicicând nu vor ajunge să gândească că capul lor, după cum niciodată nu știi cum se produce dezumanizarea (împielițarea) celor în care investeai o credință veșnică. Până una-alta, Alain (citat de Steinhardt, în Jurnalul fericirii) a înțeles: „fiecare tot ce vrea obține, dar ce vrea cu adevărat, nu ceea ce spune că i-ar plăcea să aibă; ceea ce se dobândește prin neprecupețit sacrificiu, cu nedezmințită încăpățânare, înfrângând lenea, nestăruind asupra scrupulelor”. Pentru că „împrejurările nu pot fi scuză decât pentru ratați și ratații - pe plan social sau duhovnicesc - sunt cei ce s-au dat bătuți, n-au avut mesau ori nu l-au recepționat destul de clar”. Așa că: „totul nu e să învingi, totul e să lupți până la capăt; biruința nu-i obligatorie, obligatorie e lupta”.

Grafică de Klara Tamas