Exercițiu de admirație

Artist - spectator - operă. Orice întâmplare ce reușește să te scoată din timp - o carte, o muzică, o piesă de teatru, un film etc. - merită să fie, pe bună dreptate, un exercițiu de admirație. Al tău, ca spectator, pentru artist, prin intermediul operei sale. De fiecare dată sunt tentat să cred că „mirajul” va dura veșnic. Uneori însă, perucile se dezlipesc, mintea se „dez-vrăjește”, se dez-amăgește. „Idolii” de altădată sunt de nerecunoscut. Poate de aceea artistul se cuvine să se agațe, cumva, de semnele veșniciei după care personajele sale tânjesc. Poate că trebuie să ducă mai departe, în viață, drumul înapoi, spre „făptura nouă”, pe care - mai mult sau mai puțin explicit - l-a așezat ca temelie în povestea sa (literară, muzicală, teatrală, cinematografică etc.). Poate că numai atunci arta sa (și, nu mai puțin, el prin arta sa) își împlinește menirea. Da, la modul ideal, așa e. Așa ar trebui să fie și în viața duhovnicească, unde sensul spovedaniei este stricarea „cuibului satanei”, adică îndumnezeirea, dezlegarea de năravul cel vechi. Iar dacă nu se întâmplă așa, dacă ne întoarcem - iar și iar - la vechiul nărav, poate ar trebui să avem înțelegere și față de artistul care, nici el, nu câștigă totdeauna „războiul nevăzut” pe care - cu mijloacele artei - îl duce. Și avem. Neînțelegerea apare atunci când artistul se ramolește, când i se pare că el, el și numai el, este cel care „creează”. Cristi Puiu (în interviul acordat Eugeniei Vodă la Profesioniștii) e onest. Până la un punct, spune el, se recunoaște în ceea ce gândește și face (scrie, regizează, joacă). De la un punct încolo, e altceva (sau altcineva?). Personajul Profesorului din Faleze de nisip dădea acestui „asociat” numele de … volant. Volantul-Realitate, fără de care - mai cu seamă atunci când se crede buricul pământului - omul își pierde simțul realității. În Călăuza este doar o voce. O auzim atunci când Scriitorul se îndreaptă - semeț și, parcă, șovăielnic - spre Zonă. Merge de unul singur, contrar avertismentului pe care i-l dăduse Călăuza, care-i spusese că „pe aici nimeni nu izbutește de unul singur”. (Implicația fiind, ca în Solaris: „omul are nevoie de om”.) Și - la fel ca în secvența de început a Oglinzii - se pornește un vânt de nicăieri. Și iată că auzim o voce stranie (privindu-l, din interiorul Zonei, pe Scriitor) care spune: „Stai! Nu mișca!” Pe de altă parte, este la fel de important ca privitorul („consumatorul”) să nu abandoneze nici el lupta, să nu coboare ștacheta. Doar așa triada artist - spectator - operă se păstrează în armonie. 

Călăuza (un film de Andrei Tarkovski, 1979)

Apropo de Duminica Iertării

Îi citesc lui Theodor din Pildele lui Solomon că viața se află în căile dreptății, iar căile celor ce țin minte răul sunt spre moarte. Apoi mă întreabă dacă - atunci când ai o memorie bună -  mai e cu putință să uiți răul. Fără să știe, a nimerit-o. Iar. Pentru că despre asta e vorba în propoziție: cum să dai delete la tot ceea ce, în memorie, îți provoacă tulburare, durere, amărăciune de tip cronic. Întrebarea sa e, involuntar, retorică. Restul sunt festivisme și angelisme. Tarkovski și Dostoievski vor fi fost nu atât „credincioși” (așa cum îi percepe o anumită parte a publicului), cât niște spirite profund chinuite de neputința de a uita și a ierta. În acest sens, pe Tarkovski, de pildă, l-a înțeles infinit mai bine femeia de serviciu din sala unde avusese loc proiecția filmului său cel mai biografic, Oglinda. Invitații (critici de film, regizori, actori etc.) au dezbătut îndelung filmul, iar femeia, nemaiputând răbda (trebuia să meargă acasă și, în plus, nici nu era plătită să facă ore peste program), le-a zis cam așa: „Hai, cărați-vă acasă că trebuie și eu să încui pe-aici. Și-apoi, ce-i așa greu de priceput despre ce e filmul ăsta?” (În sală se iscase un scandal, fiecare o ținea pe-a lui, iar părerile erau împărțite.) „Cum, tu ai înțeles?!?!” - se mirară ei. „Spune-ne și nouă, atunci!” Răspunsul ei fu cât se poate de simplu: „Filmul ăsta e despre un om care trage să moară, se gândește la răul pe care l-a făcut altora și nu știe cum să ceară iertare.” Comentariul lui Tarkovski: „Nu mai am nimic de adăugat!” 

Oglinda (un film de Andrei Tarkovski)