Artistul fotograf
Andrei Baciu remarcă graba cu care (post)modernitatea califică drept clişeu
celebrul enunţ dostoievskian „Frumusețea va mântui lumea”. Cuvintele, atent
alese de autorul Fraţilor Karamazov,
sunt fireşti doar pentru cei care împărtăşesc acelaşi ideal, care dau aceleaşi
înţelesuri slovelor, care folosesc aceeaşi „grilă de lectură”. A valida o
asemenea „cruntă deraiere de la normalitate”, scrie Andrei într-un articol
numit „Clişeul şi ochiul privitorului”, presupune a minimaliza (sau trece cu vederea)
şi „sentimentul recunoștinței pentru cineva care ți-a făcut un bine când aveai
cea mai mare nevoie” şi însăşi „dragostea mamei pentru copilul ei”.
 |
| F. M. Dostoievski |
M-am confruntat
şi eu cu etichetări de acest fel. Deunăzi mi s-a spus că a folosi cuvântul
„taină” e desuet. Că acest termen e un clişeu. Că implică o anume aroganţă, o
experienţă de „club select” unde nu au acces toţi oamenii. Acelaşi rebel întru
o cauză bine definită (tăierea oricărei legături cu „instituţia Bisericii”)
admonesta un amic cinefil care îndrăznise, în cronica unui film (Calul din Torino), să pomenească de
Dumnezeu. A fost şi el amendat pe considerente „iluministe”. În cursul unei
discuţii cu neastâmpăratul „reclamant” (de altminteri, o persoana foarte
inteligentă, sensibilă, familiarizată – spre deosebire de majoritatea
privitorilor la filme – cu limbajul cinematografic şi subtilităţile celei de-a
şaptea arte) aveam să aflu că orice om care ia parte la ritualurile bisericii
(era vorba despre Biserica Ortodoxă) se face vinovat de crimele din vremea
cruciadelor (?!). Tot atunci mi-a povestit ce patetică i s-a părut experienţa unei convertirii ad-hoc despre care aflase, la rândul său,
de la un amic de-al său baptist. (Astfel de experienţe de transformare instantanee
sunt străine de învăţătura Bisericii Ortodoxe, care pune preţ pe dreaptă
socotinţă, pe cercetarea duhurilor, pe exersarea îndelungii răbdări.)
 |
| Hadersfild |
De fiecare dată
când sunt încolţit de câte un astfel de „zbuciumat” (la propriu, pentru că, la
un moment dat, nu mai ştiam la ce să răspund – întrebările, mai mult sau mai
puţin retorice, se succedau ca gloanţele dintr-o mitralieră) îmi spun că nu e totul
pierdut. Câtă vreme admitem că omul are liber arbitru, există şi posibilitatea
restaurării. Atâta doar că, de la un anumit nivel de „revoltă” încolo, „numai o
voinţă de fier şi mila lui Dumnezeu” (Nil Sorski) îl mai poate întoarce înapoi
(prin metanoia) pe cel aflat în gâlceavă cu toţi şi cu toate, inclusiv
(sau mai ales) cu propria conştiinţă (cum se întâmplă în filmul sârbesc Hadersfild).
Frumuseţea la
care se referă Dostoievski – puţini sunt cei care ţin seama de acest detaliu – trece
prin Biserică. Prin icoană, prin cântul bisericesc (gregorian, psaltic), prin
rânduiala unei vieţi pecetluite şi hrănite de dimensiunea liturgică a vieţii. Tot
aşa, în Solaris, psihologul Kris (care
începe să-şi vină în fire doar în faţa unei icoane cu „Sfânta Treime” de Andrei
Rubliov) spune, parafrazându-l pe Dostoievski: „Ruşinea va salva omenirea”.
 |
| Sfânta Treime de Andrei Rubliov |
Gândirea
contemporană însă (asemenea mentalităţii Profesorului şi Scriitorului – blazaţi,
sceptici, nihilişti – din Stalker) pare
să anuleze cu totul orice ţine de Biserică. Pentru cei care încă nu au ajuns să
guste şi să bea din frumuseţea ei, nu există decât spoială, grobianism,
corupţie, îndoctrinare. Nu prea este loc de libertate – spun ei – acolo unde
atâţia, în ultimele două mii de ani, şi-au potolit cu adevărat setea de
libertate. Şi dacă spun aşa, poate se cuvine să-i lăsăm să descopere – la
vremea pârguirii, neprimind nicio idee şi nicio experienţă de-a gata – că s-au
înşelat. Oricum, la cât de îndărătnic şi de sceptic e omul timpurilor noi, doar
experienţa de gradul întâi (iar nu de tip second
hand) a frumuseţii îl mai poate seduce, pentru că de convingere nici nu
poate fi vorba.
 |
| Stalker |
