luni, 14 ianuarie 2013

„Durerea revine, jalea se repetă”



„...Şi-aşa mă-ntreb şi eu de ce poporul acesta care de la nimeni nu pretinde ceva, care pe nimeni nu ameninţă şi nu jigneşte, care-i nevinovat de cruzime, de pizmă, de jinduire după bunul altuia, de ţinere de minte a răului şi de îngâmfare, care nu cere decât vivre et laisser vivre [să trăiască şi să lase şi pe ceilalţi să trăiască], de ce e oare el atât de năpăstuit de o apocaliptică urgie?
Şi-mi vine în minte un răspuns tare ciudat: totul se petrece ca şi cum Dumnezeu n-ar voi să aibă de a face decât cu drepţii lui. Pe ceilalţi parcă nici nu-i ştie, îi lasă în voia lor şi a întâmplării – şi ei adeseori prosperă, căci lumea, ieşită din mâinile Creatorului, e rodnică. Cu drepţii e altceva, de ei Dumnezeu se ocupă îndeaproape: îi răsplăteşte, îi dojeneşte, îi încearcă, îi pedepseşte. E mereu cu ochii aţintiţi asupră-le. La cea mai mică abatere, loveşte; ba şi mai mult, îi foloseşte pentru a da cu ei pilde şi avertismente, îi încearcă fără pricină anume, ca pe Iov, îi trece prin foc şi ascuţişul sabiei, prin ciur şi prin dârmon, prin potop. Pentru a-i căli, a-i îmbunătăţi, a-i sfinţi. Pentru a li se dezvălui mai mult pentru a şi-i apropia. Căci oricât de paradoxală ni s-ar părea, suferinţa se arată a fi singura cale pentru a ne apropia de Dumnezeu. (...)
Rezultă de aici că socotesc poporul român un popor ales? Popor ales? Nu, în înţeles teutonic; nu, în înţeles iudaic. Dar ales pentru a fi mereu frământat ca aluatul, pentru a fi neîncetat îmbunătăţit, sfinţit. „Der Schmerz wird neu, es wiederholt die Klage...” [„Durerea revine, jalea se repetă.”] (Goethe)” 

Nicolae Steinhard, 1970 – Dumnezeu în care spui că nu crezi. Scrisori către Virgil Ierunca (1967-1983).

 Tablou de Horia Bernea