Vezi-ţi de treabă

O formă de înviere – deloc de lepădat – este trezirea dintr-o existenţă iluzorie. Şi ce este mai iluzoriu decât să-ţi pui mintea cu prejudecăţile oamenilor şi să-i contrazici, încercând să schimbi mentalitatea unui om, oricare ar fi el? Curată risipire...

Viaţa e, desigur, doar una, şi nu merită irosită în polemici sterile, de fapt în monoloage care nu duc nicăieri. Dar ca să poţi împlini acest gând e nevoie de hotărâre, de curajul de a-ţi vedea – pur şi simplu – de treabă. De a-ţi asuma singurătatea – care nici nu mai e singurătate, căci eşti tu şi gândul tău pe care te străduieşti să-l transformi în faptă. De a înţelege care e treaba (menirea) ta, de a te strădui s-o împlineşti. De a înţelege că a proceda altminteri e un gest autodistructiv, nociv, sinucigaş. De ce atâta fermitate? Pentru că experienţa nu este transmisibilă – oricum nu atât de uşor, de repede şi eficient cum am vrea noi. Soluţia la gâlcevele fără rost pare că a fost găsită. O folosesc oamenii care au tăria să comunice doar cu cei de o seamă, care „vorbesc aceeaşi limbă a afectelor şi a gândurilor”. Însă până şi cu aceia este nevoie de mult tact (oamenii se mai schimbă), de răbdare şi îngăduinţă.

Învierea cea minunată aceasta e: să reuşim să mai fim cum sunt pruncii, atunci când e vorba de supărare, de răutate, de – Doamne fereşte – răzbunare. Să învăţăm pentru o dată să ne păzim de ceea ce ne distruge bucuria de a trăi în prezent.   

Surreal

Avalanşa imaginilor de film involuntare: Coregraful Joe Gideon (Roy Scheider) din All That Jazz – intubat, perfuzii, mască de oxigen etc.; după operaţia pe cord deschis, în salonul de reanimare, se declanşează suita Hospital Hallucinations (cu melodiile: „There’ll Be Some Changes Made”, „Who’s Sorry Now”, „After You’ve Gone”). Alter ego-ul său (jucat tot de Scheider), pe post de regizor, îl ia pe platou (decorurile şi costumele sunt semne ale sălii de operaţie şi redau cu multă imaginaţie atmosfera de spital) ca să filmeze halucinaţiile din spital. Între scheciuri trebuia să rostească o replică. El, coregraful împresurat de perfuzii, sleit de puteri, abia rosteşte (de pe o targă) cu o voce sfârşită: „I don’t want to die, I want to live!”

***

Astă-seară, în intensiv szoba unde încă se mai află, mama mi-a mângâiat obrazul cu mâna ei dreaptă (partea stângă îi este încă afectată) şi şi-a făcut de două ori cruce. I-am spus că arată mai bine acum. ... Va fi simţit şi ea bucuria lui Gideon (din acelaşi All That Jazz), atunci când – următor intervenţiei chirurgicale ca o scoborâre la iad – a ieşit de sub anestezie: Moartea-mireasă (Jessica Lange) voia –  „suprarealist”, „fantastic” – să-l sărute. El, precum Ivan Turbincă, a respins-o. Parcă voia să-i spună să mai aştepte o vreme. „Are you sure?” îl întreabă ea? Gideon se trezeşte şi, neputând vorbi, cere un  petec de hârtie pe care scrie: „Am I alive?” O soră medicală nurlie citeşte întrebarea şi, zâmbind, îi spune: „Yes, you are alive!”