Am prins, la
Radio România Cultural, o emisiune de Attila Vizauer avându-l ca
invitat pe pictorul şi graficianul Sorin Dumitrescu. M-am bucurat să-i ascult
mărturia acestui „dascăl fără catedră” (asemenea lui Ţuţea), pe teme de
religie, Biserică, poezie, icoană, post, Înviere.
Un leit-motiv în discursul lui Sorin Dumitrescu este ideea
că inflaţia manifestărilor religioase nu
poate suplini în nici un fel penuria manifestărilor bisericeşti. Creştinismul,
arată el, este o realitate bisericească, nu „religioasă” ori „academică”. Ori
conştiinţa îmbisericirii minţii este înlocuită de un „trăirism extrem de
parazitar” suprasaturat de tot felul de „manifestări magice” de sorginte
apuseană. În vreme ce orice religie (confesiune) are sacralitatea sa, Ortodoxia
(şi numai ea) are sfinţenia. Dacă sacralitatea se referă la modul în care
credincioşii îşi închipuie zeul, sfinţenia este însuşi modul în care zeul întrupat
se arată oamenilor. Dacă în Apusul raţionalist şi pragmatic avem o disciplină
fără trăire, aici avem o trăire fără disciplină. Nu este posibil, arată Sorin
Dumitrescu, să pretinzi să ai statutul Mariei Egipteanca – o curvă care şi-a
venit în fire şi a trăit, în pustie, ca o sfântă. Cunoaşterea ei era trăire. Noi
însă, care avem la dispoziţie biblioteci, biserici etc. pentru a afla, pentru a
cerceta, n-avem scuză pentru ignoranţa noastră.
Icoana – „seismograful credinţei” - este acum
(romano)catolicizată, prin tabloul religios, în proporţie de peste 50%, în timp ce noi, ortodocşii,
suntem anti(romano)catolici „cât se poate”. Şi se poate! În Ortodoxie, spune
Sorin Dumitrescu, e ca-n Brâncuşi. Îţi place Brâncuşi, îţi place icoana
primului mileniu de creştinism – manifestare a „Bisericii nedespărţite,
planetare”. Aceeaşi simplitate, aceleaşi esenţe. Iconarul nu poate fi
„confesionalist”, ci numai „ecumenist”. Aici am observat o nedumerire la
moderator, pentru care Ortodoxia este o confesiune între altele. (În afară de
cazul în care a ridicat mingea la plasă, pentru a explica ascultătorilor
diferenţa dintre confesionalism şi ecumenism.) „Doar prin icoană ne vom
împăca!” – exclamă cel care a publicat tratatul Noi şi icoana şi care, de ani de zile, desfăşoară o activitate de
adevărată catehizare în privinţa icoanei. De fapt, adaugă el, în formularul cu
privire la semnele ce prevestesc sfârşitul lumii, se vorbeşte de: unirea
bisericilor, recucerirea Constantinipolului, împăcarea evreilor cu neamurile,
împăcarea copiilor cu proprii lor părinţi.
Realul, susţine Sorin Dumitrescu în consonanţă cu Nichita
Stănescu (a cărui carte-interviu, Antimetafizica,
tocmai i-a reeditat-o la Editura Anastasia) „e fascinant şi mirabil prin el
însuşi”, nu are nevoie de „ireal”. Poezia adevărată (ce nu poate fi decât anti-metafizică)
este iconică, iar înţelesurile ei nu sunt câtuşi de puţin „cereşti”
(„angelice”). Învierea se manifestă în trup, nu în afara lui. Prin poemul
iconic, prin participarea la nevoinţa Bisericii, omul poate învăţa cum să se
pregătească pentru Înviere, cum să rămână în stare de stand-by: „Cred într-una Sfântă, Sobornicească şi Apolstolească
Biserică, aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vină”.
