Stand-by cu Sorin Dumitrescu

Am prins, la Radio România Cultural, o emisiune de Attila Vizauer avându-l ca invitat pe pictorul şi graficianul Sorin Dumitrescu. M-am bucurat să-i ascult mărturia acestui „dascăl fără catedră” (asemenea lui Ţuţea), pe teme de religie, Biserică, poezie, icoană,  post, Înviere.

Un leit-motiv în discursul lui Sorin Dumitrescu este ideea că inflaţia manifestărilor  religioase nu poate suplini în nici un fel penuria manifestărilor bisericeşti. Creştinismul, arată el, este o realitate bisericească, nu „religioasă” ori „academică”. Ori conştiinţa îmbisericirii minţii este înlocuită de un „trăirism extrem de parazitar” suprasaturat de tot felul de „manifestări magice” de sorginte apuseană. În vreme ce orice religie (confesiune) are sacralitatea sa, Ortodoxia (şi numai ea) are sfinţenia. Dacă sacralitatea se referă la modul în care credincioşii îşi închipuie zeul, sfinţenia este însuşi modul în care zeul întrupat se arată oamenilor. Dacă în Apusul raţionalist şi pragmatic avem o disciplină fără trăire, aici avem o trăire fără disciplină. Nu este posibil, arată Sorin Dumitrescu, să pretinzi să ai statutul Mariei Egipteanca – o curvă care şi-a venit în fire şi a trăit, în pustie, ca o sfântă. Cunoaşterea ei era trăire. Noi însă, care avem la dispoziţie biblioteci, biserici etc. pentru a afla, pentru a cerceta, n-avem scuză pentru ignoranţa noastră.

Icoana – „seismograful credinţei” - este acum (romano)catolicizată, prin tabloul religios, în proporţie de peste 50%, în timp ce noi, ortodocşii, suntem anti(romano)catolici „cât se poate”. Şi se poate! În Ortodoxie, spune Sorin Dumitrescu, e ca-n Brâncuşi. Îţi place Brâncuşi, îţi place icoana primului mileniu de creştinism – manifestare a „Bisericii nedespărţite, planetare”. Aceeaşi simplitate, aceleaşi esenţe. Iconarul nu poate fi „confesionalist”, ci numai „ecumenist”. Aici am observat o nedumerire la moderator, pentru care Ortodoxia este o confesiune între altele. (În afară de cazul în care a ridicat mingea la plasă, pentru a explica ascultătorilor diferenţa dintre confesionalism şi ecumenism.) „Doar prin icoană ne vom împăca!” – exclamă cel care a publicat tratatul Noi şi icoana şi care, de ani de zile, desfăşoară o activitate de adevărată catehizare în privinţa icoanei. De fapt, adaugă el, în formularul cu privire la semnele ce prevestesc sfârşitul lumii, se vorbeşte de: unirea bisericilor, recucerirea Constantinipolului, împăcarea evreilor cu neamurile, împăcarea copiilor cu proprii lor părinţi.

Realul, susţine Sorin Dumitrescu în consonanţă cu Nichita Stănescu (a cărui carte-interviu, Antimetafizica, tocmai i-a reeditat-o la Editura Anastasia) „e fascinant şi mirabil prin el însuşi”, nu are nevoie de „ireal”. Poezia adevărată (ce nu poate fi decât anti-metafizică) este iconică, iar înţelesurile ei nu sunt câtuşi de puţin „cereşti” („angelice”). Învierea se manifestă în trup, nu în afara lui. Prin poemul iconic, prin participarea la nevoinţa Bisericii, omul poate învăţa cum să se pregătească pentru Înviere, cum să rămână în stare de stand-by: „Cred într-una Sfântă, Sobornicească şi Apolstolească Biserică, aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vină”.

http://pseudokinematikos2.blogspot.ro/2011/12/icoana-ca-o-panza-de-paianjen.html