vineri, 12 iunie 2015

Epifaniile unui film-poem: Umbrele soarelui



În 1986, Cinemateca „Filmart” de la Casa Tineretului din Timișoara îl avea invitat pe Mircea Veroiu, căruia i s-a organizat o bogată retrospectivă. Pe atunci, următor succesului cu Adela, regizorul terminase filmările la Umbrele soarelui. Pentru că, în același an, a fugit în occident (de unde și porecla primită neîntârziat: Mircea V-Roiu), filmul a stat o vreme în cutii. L-a terminat Dan Pița și, datorită scenaristului influent (scriitorul Ion Brad ocupase funcții înalte în administrația de stat), filmul a putut fi proiectat – abia în primăvara anului 1988 – în sălile de cinema. Dar nu oricum. De pe afiș lipsea atât numele regizorului (figura doar numele regizorului secund, Stelian Stativă), cât și al directorului de imagine (Anghel Decca – al cărui nume nici măcar nu figurează pe generic).
Mircea Veroiu
Am zărit afișul de la Umbrele soarelui în luna martie a anului 1988, în vitrina interioară a cinematografului Capitol. Mersesem să văd – pentru muzică – Rezervă la start, un titlu azi desuet. Și am constatat că pe afișul din Umbrele soarelui – această prezență oarecum clandestină în repertoriul cinematografelor din România, dat fiind că Veroiu era un „trădător” ce alesese calea exilului în „acel Apus” – găsesc numele aceluiași compozitor care, în acei ani, îmi părea că scrie o muzică stranie și electrizantă, din cu totul altă lume: Adrian Enescu. N-am stat pe gânduri și m-am dus la film. Cea dintâi vizionare a avut – în ciuda tributului plătit conjuncturii politice, prin unele replici și cadre – efectul unui miraj. Umbrele soarelui – aveam să constat de la prima secvență – este un film de atmosferă. Revăzându-l după mulți ani, îmi pare și o încercare de rezistență la rinocerizarea cvasi-generală din acei ani. 
Umbrele soarelui
Filmul lui Veroiu este un fel de „căutare a timpului pierdut”. Unui inginer agronom – Veanu (Dragoș Pâslaru) – îi moare soția (Ana Ciontea), ucisă – cu puțină vreme înainte de ziua când urma să nască – de un bivol căruia îi dădea de mâncare la fermă. Suntem departe, departe, de problematica filmelor românești cu subiecte legate de producția de cereale. Nu asta iese în față ci încercările de „recuperare morală” a personajului principal – în cadrul familiei (numeroase), prin strădania deosebită a bunicii (Leopoldina Bălănuță). Interpreta amintește aici de creațiile sale de excepție din alte trei filme de Mircea Veroiu: Nunta de piatră, Dincolo de pod și Semnul șarpelui
Leopoldina Bălănuță și Dragoș Pâslaru
Povestea din Umbrele soarelui are unele puncte comune (inclusiv interpretul rolului principal) cu Ochi de urs, filmul lui Stere Gulea din 1983 după nuvela sadoveniană. Tulburarea personajului este pricinuită mereu de câte un obiect (adesea de forma coarnelor unui bivol) ori de câte un personaj (cum este copilașul ce se strecoară, jucăuș, pe sub un covor pus la uscat pe iarba câmpului) ce-i amintește, involuntar, de tragicul accident în care au pierit femeia iubită și pruncul nenăscut. Probabil că acesta urma să fie pilonul de bază  al filmului, așa cum – într-o notă revelatorie, nu plasticizantă – îl va fi gândit Veroiu. N-a mai avut însă timp (sau dorință) să-l desăvârșească. Ceea ce a rămas este o suită de secvențe în flash-back, de scene stranii în care trecutul și prezentul se îmbină într-un chip ce ascultă doar de logica tainică a inimii. Pe lângă acestea, și alte câteva secvențe – anoste, vizibil propagandistice – despre „palatele” (blocurile de zece etaje) construite în orașele țării, despre „colectivul” căruia îi pasă de „tovarășul inginer” ș.a.m.d. 
Ana Ciontea, Dragoș Pâslaru
Epifaniile filmate cu filtre ce sporesc senzația de „iluminare” sunt „crucea” poveștii din Umbrele soarelui. Iar muzica lui Adrian Enescu (ca un poem muzical pentru synthesizer) însoțește și punctează de fiecare dată – elegiac sau cu o bine temperată exuberanță – meandrele de memorie ale celui implacabil furat de frumusețea și bucuria pe care le cunoscuse cândva alături de femeia lui. Întregul film ar putea fi rezumat în replica rostită (din off) de Veanu: „Ciudat vis am mai visat de-ndată ce m-am culcat. Uite, cerul s-a aprins. Să mergem, că nu e vis...” 
Leopoldina Bălănuță, Dragoș Pâslaru