În 1986, Cinemateca „Filmart” de la Casa Tineretului din
Timișoara îl avea invitat pe Mircea Veroiu, căruia i s-a organizat o bogată retrospectivă.
Pe atunci, următor succesului cu Adela,
regizorul terminase filmările la Umbrele
soarelui. Pentru că, în același an, a fugit în occident (de unde și porecla
primită neîntârziat: Mircea V-Roiu), filmul a stat o vreme în cutii. L-a
terminat Dan Pița și, datorită scenaristului influent (scriitorul Ion Brad
ocupase funcții înalte în administrația de stat), filmul a putut fi proiectat –
abia în primăvara anului 1988 – în sălile de cinema. Dar nu oricum. De pe afiș
lipsea atât numele regizorului (figura doar numele regizorului secund, Stelian
Stativă), cât și al directorului de imagine (Anghel Decca – al cărui nume nici
măcar nu figurează pe generic).
 |
| Mircea Veroiu |
Am zărit afișul de la Umbrele
soarelui în luna martie a anului 1988, în vitrina interioară a
cinematografului Capitol. Mersesem să văd – pentru muzică – Rezervă la start, un titlu azi desuet. Și
am constatat că pe afișul din Umbrele
soarelui – această prezență oarecum clandestină în repertoriul
cinematografelor din România, dat fiind că Veroiu era un „trădător” ce alesese
calea exilului în „acel Apus” – găsesc numele aceluiași compozitor care, în
acei ani, îmi părea că scrie o muzică stranie și electrizantă, din cu totul
altă lume: Adrian Enescu. N-am stat pe gânduri și m-am dus la film. Cea dintâi
vizionare a avut – în ciuda tributului plătit conjuncturii politice, prin unele
replici și cadre – efectul unui miraj. Umbrele
soarelui – aveam să constat de la prima secvență – este un film de
atmosferă. Revăzându-l după mulți ani, îmi pare și o încercare de rezistență la
rinocerizarea cvasi-generală din acei ani.
 |
| Umbrele soarelui |
Filmul lui Veroiu este un fel de „căutare a timpului
pierdut”. Unui inginer agronom – Veanu (Dragoș Pâslaru) – îi moare soția (Ana
Ciontea), ucisă – cu puțină vreme înainte de ziua când urma să nască – de un
bivol căruia îi dădea de mâncare la fermă. Suntem departe, departe, de
problematica filmelor românești cu subiecte legate de producția de cereale. Nu asta
iese în față ci încercările de „recuperare morală” a personajului principal – în
cadrul familiei (numeroase), prin strădania deosebită a bunicii (Leopoldina
Bălănuță). Interpreta amintește aici de creațiile sale de excepție din alte
trei filme de Mircea Veroiu: Nunta de
piatră, Dincolo de pod și Semnul
șarpelui.
 |
| Leopoldina Bălănuță și Dragoș Pâslaru |
Povestea din Umbrele
soarelui are unele puncte comune (inclusiv interpretul rolului principal)
cu Ochi de urs, filmul lui Stere
Gulea din 1983 după nuvela sadoveniană. Tulburarea personajului este pricinuită
mereu de câte un obiect (adesea de forma coarnelor unui bivol) ori de câte un
personaj (cum este copilașul ce se strecoară, jucăuș, pe sub un covor pus la
uscat pe iarba câmpului) ce-i amintește, involuntar, de tragicul accident în
care au pierit femeia iubită și pruncul nenăscut. Probabil că acesta urma să
fie pilonul de bază al filmului, așa cum
– într-o notă revelatorie, nu plasticizantă – îl va fi gândit Veroiu. N-a mai
avut însă timp (sau dorință) să-l desăvârșească. Ceea ce a rămas este o suită
de secvențe în flash-back, de scene stranii în care trecutul și prezentul se
îmbină într-un chip ce ascultă doar de logica tainică a inimii. Pe lângă
acestea, și alte câteva secvențe – anoste, vizibil propagandistice – despre „palatele”
(blocurile de zece etaje) construite în orașele țării, despre „colectivul” căruia
îi pasă de „tovarășul inginer” ș.a.m.d.
 |
| Ana Ciontea, Dragoș Pâslaru |
Epifaniile filmate cu filtre ce sporesc senzația de
„iluminare” sunt „crucea” poveștii din Umbrele
soarelui. Iar muzica lui Adrian Enescu (ca un poem muzical pentru synthesizer) însoțește și punctează de
fiecare dată – elegiac sau cu o bine temperată exuberanță – meandrele de
memorie ale celui implacabil furat de frumusețea și bucuria pe care le
cunoscuse cândva alături de femeia lui. Întregul film ar putea fi rezumat în
replica rostită (din off) de Veanu: „Ciudat vis am mai visat de-ndată ce m-am
culcat. Uite, cerul s-a aprins. Să mergem, că nu e vis...”
 |
| Leopoldina Bălănuță, Dragoș Pâslaru |
