marți, 12 decembrie 2017

Leopoldina

Leopoldina Bălănuță (1934-1998), actriță româncă de teatru și film



„Tot ceea ce nu am uitat m-a ajutat să fiu. Tot ceea ce nu am uitat, fie bun, fie rău. Străbunii, bunii, părinții, dascălii, oamenii de tot felul, locuri, floare, copac, animal. De la un mânz am învățat prima oară ce înseamnă prietenia. De la câine, ceea ce înseamnă recunoștința și ce înseamnă a fi credincios omului. De la copac, am învățat demnitatea și puterea de a răbda. De la floare, gingășia. De la ape, ce înseamnă veșnicia. De la stele, că și ele se sting. Toate acestea și câte alte le-am adunat în ființa mea acolo, în Vrancea. Dar am plecat de acolo...
Dar de acolo am plecat plămădită într-un anume fel, purtând cu mine un dar, un fel de memorie a sufletului, un dar ce l-am păstrat toată viața. Și acolo, în memoria sufletului meu, stau cuminți, amintirea primului sfat bun, a primului sunet vorbit sau cântat, amintirea primei poezii, a primului bocet, a primei dojeni, a primei minciuni, a primei umilinți, a primei dureri, a primei nedreptăți. Dar după primele au venit toate celelalte. Și stau tot cuminți, acolo, în memoria sufletului meu: marea literatură, marea muzică, marea poezie, marii artiști pe care i-am văzut sau i-am ascultat, marii oameni dedicați profesiei lor, oricare ar fi ea. Dar și războiul, dar și foametea, dar și boala, dar și umilința și nedreptatea și jalea că-ți dispar oameni dragi. Toate astea și câte altele m-au ajutat să fiu. Cât de tristă sunt că recunoștința mea este imperfectă. Prin recunoștință înțelegând doar ceea ce făuresc” (Almanah Cinema 1984)

Dincolo de pod (un film de Mircea Veroiu, 1976)