„Tot ceea ce nu
am uitat m-a ajutat să fiu. Tot ceea ce nu am uitat, fie bun, fie rău. Străbunii,
bunii, părinții, dascălii, oamenii de tot felul, locuri, floare, copac, animal.
De la un mânz am învățat prima oară ce înseamnă prietenia. De la câine, ceea ce
înseamnă recunoștința și ce înseamnă a fi credincios omului. De la copac, am
învățat demnitatea și puterea de a răbda. De la floare, gingășia. De la ape, ce
înseamnă veșnicia. De la stele, că și ele se sting. Toate acestea și câte alte
le-am adunat în ființa mea acolo, în Vrancea. Dar am plecat de acolo...
Dar de acolo am
plecat plămădită într-un anume fel, purtând cu mine un dar, un fel de memorie a
sufletului, un dar ce l-am păstrat toată viața. Și acolo, în memoria sufletului
meu, stau cuminți, amintirea primului sfat bun, a primului sunet vorbit sau
cântat, amintirea primei poezii, a primului bocet, a primei dojeni, a primei
minciuni, a primei umilinți, a primei dureri, a primei nedreptăți. Dar după
primele au venit toate celelalte. Și stau tot cuminți, acolo, în memoria
sufletului meu: marea literatură, marea muzică, marea poezie, marii artiști pe
care i-am văzut sau i-am ascultat, marii oameni dedicați profesiei lor, oricare
ar fi ea. Dar și războiul, dar și foametea, dar și boala, dar și umilința și
nedreptatea și jalea că-ți dispar oameni dragi. Toate astea și câte altele m-au
ajutat să fiu. Cât de tristă sunt că recunoștința mea este imperfectă. Prin recunoștință
înțelegând doar ceea ce făuresc” (Almanah Cinema 1984)
 |
| Dincolo de pod (un film de Mircea Veroiu, 1976) |
