Octombrie, 2, Duminica iubirii de vrăjmași
Mă urmărește destăinuirea lui Radu Jude (într-un excelent interviu acordat
lui Ionuț Mareș în ziarul „Metropolis”), apropo de acele „lucruri care ne-au
fost ascunse”: „Biserica Ortodoxă Română ar trebui să se cheme Biserica
Ortodoxă Antisemită Legionară Antonesciană Ceaușistă – și adaugă aici toate
partidele de la putere de după 1989 – Română, asta e și nimic mai mult. Cele
câteva figuri luminoase din istoria ei nu schimbă lucrurile.” De fapt,
regizorul cunoscut, în ultimii ani, pentru Aferim! (și care, în 2016, a
primit un premiu important la Locarno pentru Inimi cicatrizate) nu
se referă exclusiv la BOR, ci la năravul filetismului (pe care Biserica – în teorie
– îl condamnă ca erezie). Frank Schaeffer, fost protestant american (pe cai
mari și foarte mari), a descoperit (sau i s-a descoperit) Ortodoxia și a fost
primit în Biserică, la începutul anilor 90. În Dancing Alone. The Quest for
Orthodox Faith in a World of False Religions (carte pe care am tradus-o în
română), povestește cum, atunci când a început să meargă la Sfânta Liturghie la
o biserică ortodoxă grecească din SUA, toți cei de acolo (de etnie greacă) voiau
să știe dacă este ... grec. Și au strâmbat din nas când au aflat că este
american. Pe când locuiam în UK și mai veneam pe acasă în vacanțe, mergeam – însetat
după frumusețea liturgică – la diverse biserici ortodoxe. În UK sunt puține
locurile unde oamenii se adună pentru Sfânta Liturghie. Am ajuns, astfel, și la
o impunătoare biserică sârbească din oraș. Eram singur cu preotul și un
crâsnic. La sfârșit, au vrut să știe dacă sunt sârb.
 |
| Aferim! |
Cred că există anumite tatuaje pe care – tocmai fiindcă nu știm, în faptă, ce
e aia „iubirea de vrăjmași” – oricât am vrea să le ștergem, nu le putem
înlătura. Și apar când te aștepți mai puțin. Mă gândesc, în trecutul recent, la
efectele devastatoare ale destrămării Iugoslaviei și ale URSS. La masacrele inter-etnice
de acolo. Lepa selo, lepo gore; Underground; Life is a Miracle;
Drumul Halimei – în cinema-ul mainstream din ex-Iugoslavia. La Ruga lui Abuladze. Sau la ceea ce
citesc acum în cartea Svetlanei Aleksievici, Vremuri second-hand, despre
oasele care – primăvara, când ninge sau când plouă – ies din straturile de
cartofi: „Nimănui nu-i e silă, s-au obișnuit, tot pământul e plin de oase ca de
pietre. Le aruncă pe margine, le calcă-n picioare. Le îngroapă la loc,
bătătorind pământul.” Ioan Alexandru: „...oriunde intră plugul în pământ / dai
de un scut și-o patrie de oase...”.
 |
| Life is a Miracle |
Mă gândesc
apoi (apropo de antisemitism), la anecdota pe care Nicolae Steinhardt a auzit-o
de la Manole, amicul său alături de care – înainte de a-L descoperi pe Hristos –
a încercat să fie un bun iudeu. Manole îi povestise despre un negustor ovrei a
cărui prăvălie pe colţ purta emblema „La Jean". La celălalt colţ al
străzii era magazinul „La Iancu". Ovreiul s-a botezat, românizîndu-şi
numele în ... Iancu. Ce-a urmat? Lumea, spre a-l deosebi, nu i-a mai spus decît
„Conu Iancu jidanu"... Pe de altă parte, apropo tot de „iubirea de
vrăjmași”, apropo de orice vrăjmășie topită atunci când ești inundat de iubire
și vezi în cel pe care îl detestai un frate, cum aș putea uita relatarea
aceluiași Nicolae Steinhardt, din Jurnalul fericirii: „Unde am fost pus într-o despărţitură, o adîncitură, o carceră, cu Sandu L.,
fost legionar. Abia înghesuiţi, mi-a şi vorbit. Îmi spune că-i pare sincer rău
că a fost legionar, îmi cere iertare; mi-o fi foarte nesuferit să stau cu el,
şi atît de strînşi unul într-altul. Nu mi-e groază? Nici n-a apucat să termine
că plafonul dubei s-a şi deschis; s-a deschis şi albastrul cerului. Îi răspund
că nu văd de ce îmi pomeneşte de iertare, că dacă-i vorba aşa îi cer şi eu
iertare pentru că sunt evreu şi că trebuie să stea lipit de mine, că în ce
priveşte vinovăţia, vinovaţi suntem cu toţii, deopotrivă, laolaltă, îi propun,
acum că ne-am cerut reciproc iertare, să ne împăcăm, să ne îmbrăţişăm, să ne
spunem pe nume. La lumina becului din carcera pe roate ne sărutăm şi – considerînd
ridicolul drept vorbă deşartă şi simţămînt inexistent – cunoaştem dintr-odată
şi din belşug – sub cerul albastru – starea aceea de nespusă fericire faţă de
care orice băutură, orice erotism, orice spectacol, orice mîncare, orice
lectură, orice călătorie, orice examen luat, orice portofoliu ministerial sunt
nimica toată, praf şi cenuşă, amăgire, gol, pustietate, aramă sunătoare şi
chimval zăngănitor, stare ce urmează împlinirii unei acţiuni conforme cu
prescripţiile divine. Valuri de bucurie se revarsă asupra noastră, curg, ne
inundă, ne covârşesc.” Ceea ce povestește Steinhardt – metamorfoza suspiciunii
și a oricărei „agende secrete” într-o împreună bucurie – ține însă de miracol,
de taină. Și Biserica (atunci când nu e luată drept partid politic sau focar
ideologic, atunci când devine spațiu și timp liturgic) poate fi chiar locul de
întâlnire pentru cei care Îl caută pe Hristos.
 |
| Nicolae Steinhardt |
În
afirmația lui Radu Jude mă poticnesc doar la acel radical „asta e și nimic mai
mult”. Tocmai pentru că – atunci când (foarte rar) se trece peste legalisme și
alte –isme la credință, la asumarea paradoxului ei („Cred, Doamne, ajută
necredinței mele!”) – e posibil și acel „altceva” care să „schimbe lucrurile”.
Iar acel „altceva” este tocmai esențialul pe care omenirea amăgită ba de una,
ba de alta – nu de ieri, de azi, ci de la Adam și Eva încoace, vorba preotului
din Sieranevada lui Cristi Puiu – îl pierde din vedere. Iar esențialul
este, poate, starea despre care vorbea Dostoievski: „Fiecare om, în afară de
propriile sale păcate, e vinovat și pentru toate ale celorlalți. Și tot atât de
adevărat e că, atunci când oamenii vor ajunge să-și dea seama de asta, împărăția
cerurilor se va statornici pe pământ și nu va mai fi vis, ci realitate.” Ioan
Alexandru: „... când fiecare suflet pe pământ / va fi cuprins de sfânta datorie
/ că patria începe-n trupul său / și crește-n ceilalți în armonie...”.
