În foaierul cinematografului arădean Arta, pe perete, e posterul unui film - U Turn, de Oliver Stone. Într-un fel, legătura mea cu filmele lui Cristi Puiu, cu autorul lor, a cunoscut un moment de „u turn”. Acesta s-a produs într-o seară când - împresurat de doi amici - am văzut, întâia oară, Aurora. Văzusem Marfa și banii (pe sărite) și Moartea domnului Lăzărescu. Auzisem unele declarații teribiliste ale regizorului și, gândind că e un mare infatuat, m-am păstrat la distanță de el. În anul de grație 2017, Cristi Puiu e conștient că demiurgita e pericolul la care se expune orice artist („Între Homer și Dante cine e?” - se întreabă el, după care, autoironic, zice: „Puiu!”), știe că ispita văicărelii e mare și nu obosește să repete că regizorul, ca oricine altcineva predispus la văicăreală, ar trebui să se lege de catarg ca Ulise. Am ocolit Aurora la premieră. Atunci când l-am văzut însă (cu niște săptămâni înainte de prima vizionare a ultimului său film de până acum, Sieranevada), am înțeles că omul are ceva de spus. Că îl preocupă o căutare a firescului, așa cum îl înțelege el și așa cum i se pare lui important să-l „pescuiască”. Ceva mai târziu l-am auzit vorbind despre captarea „adevărului la timpul prezent”. Sau, mai exact, a „fragmentelor de adevăr”, a unor momente de inefabil. Regizorul, spune Puiu, este un „pescar de inefabil”. Revelația Aurorei m-a pregătit pentru întâlnirea cu Sieranevada. Mă număr printre cei care se simt bine la Aurora și Sieranevada. I-am și spus regizorului, în holul de la Arta, că l-am evitat vreme de 15 ani. Mai rău, ca mă indispunea orice pomenire a lui. Acum știu că l-am judecat greșit. Cu ce m-a câștigat, totuși, Cristi Puiu?
Mai întâi, cu refuzul de a pune etichete precise răului. Filmele sale sunt, spune el, „o suită de ajustări și de aproximări”, iar aici cred că se aseamănă cu Cristian Mungiu, cel din După dealuri. Îmi place nonșalanța cu care afirmă că (și) în cinema, ficțiunea (povestea posibilă sau minciuna) este un „rău necesar”. Acesta a fost și titlul conferinței pentru care am mers la Arad: „Sieranevada ca rău necesar”. Și subscriu la jindul după tatăl dispărut. „Tata - acest necunoscut” e punctul de plecare pentru „povestea posibilă” numită Sieranevada. Oamenii, spune Puiu, eșuează în comunicare datorită lipsei de curaj de a se pune în pielea celorlalți, datorită nevoii lor de confort: „Frica este motorul principal care ne izolează și ne împiedică se ne întâlnim unii cu alții. De fiecare dată când ceva rău se petrece e prezentă frica.” (Nicolae Steinhardt a găsit antidotul la frică: viețuirea - paradoxală - în Hristos. La fel și Ieromonahul Rafail Noica, a cărui carte - Celălat Noica - se distinge între zecile (sutele?) de volume din biblioteca regizorului într-un video-interviu luat de Crsitina Corciovescu.) „E nevoie să fim asigurați de dragostea celorlalți pentru a înflori.” Da, numai că pentru asta e nevoie ca „asiguratorul” sau „asiguratoarea” să găsească cuvintele potrivite sau, poate, acea „stare cosmică” sau „inefabilă” ce activează (sau întreține) credința. Pot filmele sale să-l ajute pe privitor să înflorească? - m-am întrebat nu o dată. De bună seamă, dacă acesta vede în ele niște filme de dragoste. Dragostea pe muchie de cuțit (Marfa și banii), dragostea de viață când auzi tic-tac-ul implacabil al numărătoarei inverse (Moartea domnului Lăzărescu), dragostea pentru femeia iubită după ce cuțitul unui divorț a ucis-o (Aurora), dragostea pentru tatăl defunct și pentru toți cei vii care se înâmplă să fie mai puțin vii decât cei morți (Sieranevada).
Discursul ad-hoc rostit de Cristi Puiu trimite, cu fiecare idee a sa, către alte și alte orizonturi. Numitorul comun al mărturiei sale este căutarea acelei „stări de inefabil” care - printr-un limbaj cinematografic - spune ceva extrem de personal despre lumea în care trăim. Cinematografic, adică așa cum înțelege Cristi Puiu cinema-ul: fără muzică originală (pentru că „muzica manipulează”) și fără imagine „calofilă”, cu interpretări actoricești „corecte” (adică deloc afectate, ci cât se poate de „nemincinoase”) ce dau viață „fragmentelor de adevăr” sau „prezenței”. Dar, surprinzător și îmbucurător, Cristi Puiu consideră, de la o vreme, că toate acestea („adevărul”, „prezența”) - dacă și când există în filmele sale - se datorează Bunului Dumnezeu, nicidecum lui, regizorului. Doar El (sau, dacă vreți, Big Bang-ul, pentru „necredincioși” - adaugă regizorul) îngăduie momentele de „epifanie” dintr-un film - singurele care, cu adevărat, ne emoționează. De ce ne emoționează? Pentru că nu le putem citi ori analiza din prima. Pentru că - la fel ca filmele clasicilor „calofili” cu „muzică originală” - ascund un sens ori o mulțime de sensuri ce se lasă deslușite doar în timp.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu