Necuvintele

Tot ceea ce omul va cere cu credinţă – ne spune Scriptura şi ne va reaminti, peste ani, Tarkovski în a sa Călăuză – va căpăta. Desigur, tot ceea ce vrea cu adevărat (cu credinţă), nu ceea ce i se pare că vrea. Gândul ascuns al inimii, nu un moft.

Mă gândesc la mama. Ani de zile mă rugam, în taină, să nu ne despărţim certaţi. Poate prima oară am fost îngrozit de această perspectivă atunci când, copil fiind, mama mi-a povestit despre un caz în care un fiu devenit om în toată firea (prin buna creştere pe care, jertfindu-se, i-o dăduse mama lui) s-a lepădat într-un mod scandalos de cea care l-a crescut. Neînţelegerile care au apărut între mine şi mama s-au atenuat cu timpul. În ultimele luni am ajuns la un fel de acalmie: de teamă să nu spun prostii nu spuneam mai nimic. Nici chiar pe ultima sută de metri (ca-n Europa lui von Trier), în acea betegszoba de la spitalul din Szeged, nu-i vorbeam (aşa cum mă ruga: „Spune-mi o poveste  frumoasă!”), ci o ascultam. Vorbe de căinţă pe care le rostea întâia oară îmi strecurau în suflet un fior pe care aveam să-l înţeleg peste doar câteva zile. Mama se împăcase cu sine, cu mine, cu noi. Cu viaţa.

Ruga mi-a fost ascultată: nu am rămas certaţi, eu şi mama. Dar poate că trebuia să-mi doresc ceva mai mult: nu doar să nu rămân certat cu ea „în vecii vecilor”, ci să ajungem cumva la împăcare printr-un schimb de cuvinte. Acum, la aproape şapte luni de la plecarea ei spre cele veşnice, îmi pare că „pilele” mamei – din cer, de undeva – au pus în mişcare energii nebănuite (şi cu atât mai uimitoare, mai minunate) din noi, cei din preajma-i, care încă mai facem umbră pământului. Şi-mi amintesc necuvintele despre care scria Evtuşenko în sublimul său poem dedicat mamei:

Oare chiar nimic n-am de spus mamei, cu toate că ea,
pentru mine, ca sclavii, spinarea prin vreme şi-a frânt?...
Mă ascund în clişee: „Hai calmează-te! Ce va fi, vom vedea!”
Ar fi multe de spus, dar mi-e milă de ea. Nu mai scot un cuvânt.

……………………………………………………………………………

Peste ani, cu căinţă târzie venim
la moviliţele lor de pământ invadat de verdeaţă,
şi-atunci le povestim mamelor noastre, le povestim
toate câte n-am putut să le spunem în viaţă.