luni, 5 august 2019

Umbrele strămoșilor uitați - două filme de Dobrivoie Kerpenisan la „Ceau, Cinema! 2019”


Două proiecții-eveniment, cu două filme-document, au avut loc la Ceau, Cinema! 2019, festivalul timișorean de film ajuns la ediția a șasea: Legea lui Ioan și Călătorul în timp. La ambele a participat și Dobrivoie Kerpenisan, unul din cei doi co-autori (celălalt fiind Dominique Andreas Faix).

Legea lui Ioan propune un alt fel de a vorbi cinematografic despre o „țară moartă”. Scenaristul (co-)regizor, un sârb din Banat care a emigrat la mijlocul anilor ’70 în Germania, revine anual în satul de unde a plecat, Sânpetru Mare (județul Timiș), abia din 1989. Cu ochi de poet a filmat — în iarna lui 1993 — fizionomii, cadre din natură, natură moartă și geografii suburbane (ce par desprinse din Zona și polaroidele vaporoase ale lui Tarkovski, din neorealismul italian ori din Palmele lui Artur Aristakisyan) și rurale (ce amintesc de Kusturica sau de Țapinarii lui Carmazan). Geometrii poetice și o surprinzătoare picturalitate contemplativă ce amintește de privirea lui Iosif Demian din Apa ca in bivol negru sau Fefeleaga. Sonde pentru extracția petrolului ce te duc cu gandul la combinațiile audio-vizuale din Siberiada lui Koncealovski. Sound-ul electronic pare desprins din poemul simfonic, compus și interpretat la synthesizer pentru Siberiada, de Eduard Artemiev (colaborator apropiat al lui Koncealovski, Nikita Mihalkov și Tarkovski). În contrapunct, vedem câteva secvențe din teleonovela Dallas, compania petrolieră Ewing, reluată la TVR imediat după 1990. Două moduri diferite de a valorifica resursele petroliere. Sondele din film, aflăm, aveau să fie închise pe la mijlocul anilor ’90. 

Zilieri veniți din colțuri îndepărtate de țară, tineri care pleacă din sat la oraș (mai exact: în suburbia cea mai insalubră a Timișoarei, cu blocuri stas asemenea celor din secvența de început a Balanței lui Lucian Pintilie), pentru un trai mai puțin mizer. Și care, în fața căminelor de nefamiliști unde s-au mutat, cresc porci și orătănii. Un privilegiat director de abator și oropsiți ai sorții ce-și câștigă traiul din vânzarea de sticle găsite la groapa de gunoi a orașului. Vite lovite în moalele capului cu un fel de târnăcop (noile tehnologii de sacrificare, prin electrocutare, încă nu erau cunoscute pe atunci). Porci înjunghiați de Crăciu. Și, mai presus de toate, o irezistibilă afecțiune și prețuire a autorilor pentru acest pământ. 

Apocalipsa dezintegrării amenință oameni, locuri, destine, chiar și zona de tipul acelui „terminus paradis” sau „hipopotam al lui Iov”, ca în filmul lui Lucian Pintilie din 1998. Într-un astfel de loc (biserica sârbească din satul natal), autorul filmează slujba de pomenire a bunicului său la un an de la plecarea acestuia „acolo unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin”. Ioan este groparul satului, de a cărui lege — nescrisă — nimeni nu scapă. Chipurile filmate sunt pitorești, ai spune chiar „nefotogenice” (așa cum sunt chipurile filmate de Iosif Demian în primele sale două lung-metraje realizate și în calitate de regizor: O lacrimă de fată și Baloane de curcubeu sau cele din Vânătoare de vulpi, de Mircea Daneliuc). Ilustrația muzicală, conține, în contrapunct, atât jocuri populare bănățenești, cât și armonii mozartiene. 

Printre cei reîntâlniți în crâșma satului îl vedem pe surdo-mutul Miloș, un bărbat singur și analfabet în vârstă de aproape 70 de ani, care n-a văzut niciodată lumea din afara satului său. Toate rudele i-au murit ori sunt plecate în occident. Îi e dor mai cu seamă de sora lui, cea care îl îngrijise până să plece — cu 30 de ani în urmă — în America. Miloș este personajul din Călătorul în timp, cel de-al doilea documentar prezentat la Ceau, Cinema! în ultima zi de festival, desfășurată prin tradiție în singurul cinematograf sătesc modernizat din România — cel de la Gottlob, o comună aflată la o distanță de 20 de kilometri de satul natal al (co-)regizorului. Karpenisan îi propune o călătorie în America, pentru a-și reîntâlni sora. Camera înregistrează pregătirile de dinaintea cătătorie, drumul la autobuzul care-i duce la oraș, călătoria cu trenul, apoi cu taxiul până la aeroport, călătoria cu avionul, din nou drumul cu taxiul până la hotelul din New York. Miloș nu are nici noțiunea timpului (nu înțelege diferențele de fus orar), nici a spațiului (când ajunge în America, e convins că apartamentul de hotel unde stă este, ca întreaga clădire, a regizorului). Asistăm la un adevărat șoc cultural. Ajuns în „Lumea nouă”, „călătorul în timp” este asaltat de imagini de televiziune (acasă nu are televizor), de reclamele panourilor publicitare de pe străzi, de siluetele zgârie-norilor din Manhattan. După mai multe peripeții (regizorul nu o sunase în prealabil pe sora lui Miloș să anunțe vizita), frații se reîntâlnesc — pentru doar câteva minute — în parcarea unui fast food. Sora locuiește într-un azil de bătrâni, are diabet ce necesita un tratament medicamentos la fiecare patru ceasuri. Nu face parte din cei care și-au văzut cu ochii visul american. La început se speriase și a refuzat întrevederea, crezând să va trebui să aibă din nou grijă de fratele ei. A acceptat-o abia când a primit asigurări că Miloș se va întoarce în satul său natal. Miloș s-a întors și — ne spune regizorul — a mai trăit doar câteva luni. A murit împăcat după ce, fără să mai spere, și-a mai văzut o dată sora. 


Documentarele lui Dobrivoie Kerpenisan, realizate împreună cu Dominique Andreas Faix pe baza unor filmări din 1993 și 1995, mai păstrează încă mărcile stilistice ale documentariștilor poeți de dinaintea erei Discovery, când nu erai nevoit să te înregimentezi în formate fixe din care nu mai poți ieși.