Pământul, deocamdată

„În lumea modernă nu există atei, ci doar idolatri. Când omul nu caută să cinstească pe Dumnezeul cel Viu, se închină unor idoli de lemn, de metal sau imaginari.” O spunea scriitorul rus de secol XIX despre care Friedrich Nietzsche afirma că e singurul psiholog de la care ceva de învățat, iar Sigismund Freud declara că în fața lui întreaga psihanaliză trebuie să se plece. Dostoievski F.M.- căci despre el este vorba - reprezintă, pentru mine, cel dintâi filtru de anvergură (al doilea avea să fie Tarkovski) datorită căruia am ajuns să înțeleg că libertinismul din ceea ce numim occident nu este atât ateism, cât mai ales o reacție la ideologia teocrației devenită normă de la Reformă încoace. Tot teribilismul și nihilismul acestor veacuri „reformate” și „iluminate” nu sunt decât o ripostă la adresa legalismului și milităriei din cetățile și statele „teocratice”. Respingerea acestui zeu care, „suveran”, hotărăște cine să piară și cine să trăiască întru veșnicie, fără ca voința omului să aibă un cuvânt de spus, e o formă de căutare a Dumnezeul cel Viu, o formă de rezistență la minciună, la - poate - cea mai teribilă dictatură. 

Citesc, în manualul de istorie de clasa a IX-a al lui Theodor, despre teocrația lui Calvin, despre organizarea Genevei (și, treptat, a vieții ecleziale din mai toate țările apusene din secolul XIV) după precepte calvine: „În oraș erau interzise îmbrăcămintea luxoasă, mesele îmbelșugate, podoabele, cărțile „papiste” și cântecele frivole. Fiecare cetățean trebuia să asiste la slujbe, să asculte de pastori și să țină cuvântări. Calvin a creat o academie destinată cercetărilor în domeniul teologic și pentru susținerea muncii misionarilor.” Sigur, în fața asediului „misionar” de acest tip poți rezista în fel și chip. Îl poți sfida, acrindu-te și contestând orice semn care ți-ar aminti de religia instituționalizată. Sau poți cerceta, dorind să înțelegi și să devii întru ființă, neuitând că adevărul este paradoxal (și personal), că inima și mintea e de dorit să renunțe la vrăjmășie. Este calea pe care - atunci când politica nu a înlocuit de tot conștiința eclezială - te cheamă frumusețea care „salvează omenirea” (spunea același Dostoievski). Este calea pe care te cheamă icoana. Lumea de azi, înainte de orice, este o lume care a uitat (sau nici măcar n-a apucat să afle) de icoană...

Praznicul Înălțării ne amintește despre Înălțarea la ceruri a lui Iisus, la 40 de zile de la Învierea Sa. De atunci, omenirea este lăsată în voia sa. Este liberă să făptuiască binele sau răul, să cerceteze ce anume este bine sau rău, ce anume voiește și ce anume îngăduie Nevăzutul Domn din ceruri. Este liberă să se îmbrace curat de sărbători sau - amăgindu-se că L-a prins pe Dumnezeu de-un picior - să abolească orice sărbătoare, să aleagă calea blândeții sau a cruzimii, să se zdrobească sau să se salveze, înțelegând, ca pe o „sfântă datorie”, că „patria începe-n trupul său / și crește-n ceilalți în armonie” (Ioan Alexandru).

Crossover

Nostalghia (Andrei Tarkovski, 1983)

Locuiesc de când mă știu într-o cetate cosmopolită, multiculturală. Sunt înconjurat de tot felul de oameni, de tot felul de clădiri, de tot felul de idei care nu totdeauna sunt limpezi și clare. Deunăzi, Ioan, fiul nostru cel mic, mă întreabă dacă „noi ne facem cruce în fața unei biserici catolice”. Recunosc, în privința formelor exterioare de evlavie (indiferent de loc), sunt mai degrabă minimalist. Excesiv de minimalist. De aceea nu l-am încurajat niciodată să-și facă cruce în văzul lumii. Chiar mă întrebam când va începe să-și pună astfel de întrebări. Iar acesta - știu bine - e doar începutul. Mi-aș dori să descopere - el, pentru sine, în libertate - firescul apropierii de „semnele Împărăției” care nu e altceva decât pace și bucurie.

Călăuza (Andrei Tarkovski, 1979)

Prin tramvai se întâmplă să mai văd pe unii făcându-și trei cruci ortodoxe în dreptul catedralei mitropolitane și, câteva clipe mai târziu, o cruce romano-catolică în dreptul bisericii piariste. Pentru ei e mai sănătos așa: și cu unii și cu alții. Pe de altă parte, dacă ne luăm după aparențe, în Banat și Transilvania nici nu există prea multe biserici ortodoxe care să păstreze arhitectura bizantină și pe care să le recunoști ca atare de la distanță. Datorită împrejurărilor istorice de veacuri, majoritatea lăcașurilor de cult au fost înălțate aici după canoanele post-bizantine, baroce, gotice. Nu mai vorbesc de împodobirea - în interior - cu nu puține tablouri și fresce religioase care au înlocuit icoanele bizantine, de cântările religioase care, în multe locuri, au înlocuit muzica psaltică. Și totuși, în multe biserici bănățene și transilvane cu arhitectură barocă se slujește după rânduiala ortodoxă. Semnele exterioare, iată, pot crea confuzie. Soljenițîn: „Unde e linia despărțitoare între bine și rău? În inima omului.” Care este atunci forma ideală de închinare? Poate gestul Călăuzei din Stalker, atunci când îi lasă câteva minute singuri pe Scriitor și Profesor pentru a îngenunchia și a se lipi într-o comuniune tainică de pământul Zonei în care (suntem într-o lume „post-creștină”) se găsește o clădire abandonată, în ruină, foarte asemenea unei biserici.

Polaroid de Andrei Tarkovski

Apropo de Tarkovski. Ajuns în Italia pentru a filma Nostalghia și Tempo di viaggio, regizorul Călăuzei mărturisea (în al său Jurnal, în Sculpting in Time) că, oricât încercase, nu se putea ruga într-o biserică catolică. (La fel de stingher se simte și alter ego-ul său din Nostalghia, care-i spune Eugeniei că nu dorește să intre într-o biserică romano-catolică după ce călătorise o zi întreagă pentru a o găsi.) Dar tot el avea să scrie despre epifania trăită într-o biserică romano-catolică, în care cu greu s-a hotărât să intre, atunci când - spre marea lui bucurie - a găsit acolo o copie a vestitei icoane ortodoxe cu Maica Domnului și pruncul Iisus de la Vladimir, atât de dragă lui. Nu știu dacă și-a făcut cruce în fața icoanei, dar îmi place să cred că strălucirea din ochi pe care o va fi avut când a descoperit-o, era cinstirea supremă pe care i-o putea aduce...