Pământul, deocamdată

„În lumea modernă nu există atei, ci doar idolatri. Când omul nu caută să cinstească pe Dumnezeul cel Viu, se închină unor idoli de lemn, de metal sau imaginari.” O spunea scriitorul rus de secol XIX despre care Friedrich Nietzsche afirma că e singurul psiholog de la care ceva de învățat, iar Sigismund Freud declara că în fața lui întreaga psihanaliză trebuie să se plece. Dostoievski F.M.- căci despre el este vorba - reprezintă, pentru mine, cel dintâi filtru de anvergură (al doilea avea să fie Tarkovski) datorită căruia am ajuns să înțeleg că libertinismul din ceea ce numim occident nu este atât ateism, cât mai ales o reacție la ideologia teocrației devenită normă de la Reformă încoace. Tot teribilismul și nihilismul acestor veacuri „reformate” și „iluminate” nu sunt decât o ripostă la adresa legalismului și milităriei din cetățile și statele „teocratice”. Respingerea acestui zeu care, „suveran”, hotărăște cine să piară și cine să trăiască întru veșnicie, fără ca voința omului să aibă un cuvânt de spus, e o formă de căutare a Dumnezeul cel Viu, o formă de rezistență la minciună, la - poate - cea mai teribilă dictatură. 

Citesc, în manualul de istorie de clasa a IX-a al lui Theodor, despre teocrația lui Calvin, despre organizarea Genevei (și, treptat, a vieții ecleziale din mai toate țările apusene din secolul XIV) după precepte calvine: „În oraș erau interzise îmbrăcămintea luxoasă, mesele îmbelșugate, podoabele, cărțile „papiste” și cântecele frivole. Fiecare cetățean trebuia să asiste la slujbe, să asculte de pastori și să țină cuvântări. Calvin a creat o academie destinată cercetărilor în domeniul teologic și pentru susținerea muncii misionarilor.” Sigur, în fața asediului „misionar” de acest tip poți rezista în fel și chip. Îl poți sfida, acrindu-te și contestând orice semn care ți-ar aminti de religia instituționalizată. Sau poți cerceta, dorind să înțelegi și să devii întru ființă, neuitând că adevărul este paradoxal (și personal), că inima și mintea e de dorit să renunțe la vrăjmășie. Este calea pe care - atunci când politica nu a înlocuit de tot conștiința eclezială - te cheamă frumusețea care „salvează omenirea” (spunea același Dostoievski). Este calea pe care te cheamă icoana. Lumea de azi, înainte de orice, este o lume care a uitat (sau nici măcar n-a apucat să afle) de icoană...

Praznicul Înălțării ne amintește despre Înălțarea la ceruri a lui Iisus, la 40 de zile de la Învierea Sa. De atunci, omenirea este lăsată în voia sa. Este liberă să făptuiască binele sau răul, să cerceteze ce anume este bine sau rău, ce anume voiește și ce anume îngăduie Nevăzutul Domn din ceruri. Este liberă să se îmbrace curat de sărbători sau - amăgindu-se că L-a prins pe Dumnezeu de-un picior - să abolească orice sărbătoare, să aleagă calea blândeții sau a cruzimii, să se zdrobească sau să se salveze, înțelegând, ca pe o „sfântă datorie”, că „patria începe-n trupul său / și crește-n ceilalți în armonie” (Ioan Alexandru).