Crossover

Nostalghia (Andrei Tarkovski, 1983)

Locuiesc de când mă știu într-o cetate cosmopolită, multiculturală. Sunt înconjurat de tot felul de oameni, de tot felul de clădiri, de tot felul de idei care nu totdeauna sunt limpezi și clare. Deunăzi, Ioan, fiul nostru cel mic, mă întreabă dacă „noi ne facem cruce în fața unei biserici catolice”. Recunosc, în privința formelor exterioare de evlavie (indiferent de loc), sunt mai degrabă minimalist. Excesiv de minimalist. De aceea nu l-am încurajat niciodată să-și facă cruce în văzul lumii. Chiar mă întrebam când va începe să-și pună astfel de întrebări. Iar acesta - știu bine - e doar începutul. Mi-aș dori să descopere - el, pentru sine, în libertate - firescul apropierii de „semnele Împărăției” care nu e altceva decât pace și bucurie.

Călăuza (Andrei Tarkovski, 1979)

Prin tramvai se întâmplă să mai văd pe unii făcându-și trei cruci ortodoxe în dreptul catedralei mitropolitane și, câteva clipe mai târziu, o cruce romano-catolică în dreptul bisericii piariste. Pentru ei e mai sănătos așa: și cu unii și cu alții. Pe de altă parte, dacă ne luăm după aparențe, în Banat și Transilvania nici nu există prea multe biserici ortodoxe care să păstreze arhitectura bizantină și pe care să le recunoști ca atare de la distanță. Datorită împrejurărilor istorice de veacuri, majoritatea lăcașurilor de cult au fost înălțate aici după canoanele post-bizantine, baroce, gotice. Nu mai vorbesc de împodobirea - în interior - cu nu puține tablouri și fresce religioase care au înlocuit icoanele bizantine, de cântările religioase care, în multe locuri, au înlocuit muzica psaltică. Și totuși, în multe biserici bănățene și transilvane cu arhitectură barocă se slujește după rânduiala ortodoxă. Semnele exterioare, iată, pot crea confuzie. Soljenițîn: „Unde e linia despărțitoare între bine și rău? În inima omului.” Care este atunci forma ideală de închinare? Poate gestul Călăuzei din Stalker, atunci când îi lasă câteva minute singuri pe Scriitor și Profesor pentru a îngenunchia și a se lipi într-o comuniune tainică de pământul Zonei în care (suntem într-o lume „post-creștină”) se găsește o clădire abandonată, în ruină, foarte asemenea unei biserici.

Polaroid de Andrei Tarkovski

Apropo de Tarkovski. Ajuns în Italia pentru a filma Nostalghia și Tempo di viaggio, regizorul Călăuzei mărturisea (în al său Jurnal, în Sculpting in Time) că, oricât încercase, nu se putea ruga într-o biserică catolică. (La fel de stingher se simte și alter ego-ul său din Nostalghia, care-i spune Eugeniei că nu dorește să intre într-o biserică romano-catolică după ce călătorise o zi întreagă pentru a o găsi.) Dar tot el avea să scrie despre epifania trăită într-o biserică romano-catolică, în care cu greu s-a hotărât să intre, atunci când - spre marea lui bucurie - a găsit acolo o copie a vestitei icoane ortodoxe cu Maica Domnului și pruncul Iisus de la Vladimir, atât de dragă lui. Nu știu dacă și-a făcut cruce în fața icoanei, dar îmi place să cred că strălucirea din ochi pe care o va fi avut când a descoperit-o, era cinstirea supremă pe care i-o putea aduce...