Secvențe după 37 de ani

Știam că Secvențe a avut presă bună la premieră. Nu m-am dus să-l văd. Aveam vreo 14 ani și cochetam cu alte filme. Gen A Little Romance, Silver Dream Racer, Close Encounters of the Third Kind. Iar din cinema-ul românesc îmi plăcea Actorul și sălbaticii. Câțiva ani mai târziu, pe la mijlocul/sfârșitul anilor 80, se redifuzau o serie de filme vechi (inclusiv românești), în lipsa premierelor occidentale. Așa am ajuns să văd filmul lui Tatos la cinema Timiș. A fost o revelație. Totuși, încă vreo 20 de ani au mai trecut până când (imediat după revelația numită Cristi Puiu, după redescoperirea lui Pintiie) acest tip de cinema avea să nu mi se mai pară „inferior” ori „sărac”, „cinic” etc. în raport cu celălalt tip de cinema („elaborat”, „stilizat”, „de suflet” etc.) practicat în România (de Victor Iliu, de Liviu Ciulei, de Mircea Săucan, de Iulian Mihu și Manole Marcus, de Dan Pița și Mircea Veroiu de - numai la primul său film - Lucian Pintilie) și în lumea largă de cineaști cu suflet de poet.

Am revăzut (a nu mai știu câta oară) Secvențe exact la 37 de ani de la premieră. Tot 37 de ani trecuseră și în film, de la primirea celor „patru palme”. Motto-ul e din Eminescu: „Adevărul e stăpînul nostru, nu noi stăpînim adevărul”. Întreaga poetică a lui Tatos chiar asta ne spune: că nu putem prinde, ca pe niște fluturi în insectar, adevărul personajelor unui film. Dar asta se întâmplă în filmele românești - spune operatorul Florin Mihăilescu, care se joacă pe sine, ca întreaga echipă de filmare a Secvențelor. De aceea personajele noastre nu trăiesc, nu mor, ci sunt deosebite între ele prin etichete, prin numere. Tatos a vrut (și a izbutit) să creeze personaje vii - așa sunt cele din Mere roșii, Casa dintre câmpuri, Duios Anastasia trecea, Fructe de pădure. Daneliuc la fel. De Pintilie ce să mai vorbim.

Mă uitam la Secvențe și m-am gândit (a câta oară?) cât e el de legat, prin fire nevăzute, de celălalt tip de cinema românesc, ale cărui vârfuri datează de pe la mijlocul anilor 80. Pentru că, după ce - la începutul anilor 90 - ne-am luat rația de libertate, doar cinema-ul lui Tatos (și Daneliuc și Pintilie) avea să fie dezvoltat, continuat, premiat, iubit. Doar el avea să pună pe harta lumii cinematografia românească. M-am gândit, astfel, la Dan Pița, care colaborase cu Tatos (la serialul TV Un august în flăcări) și-l sprijinise la cel dintâi proiect al său (Mere roșii). M-am mai gândit - revăzându-l pe inginerul de sunet Horia Murgu - la Adrian Enescu, adept și practician al unei forme total diferite de coloană sonoră. M-am gândit la directorul de imagine Florin Mihăilescu (al cărui prim proiect fusese Filip cel bun, debutul lui Pița în lung-metraj), care colaborase excelent și cu Daneliuc (la Cursa, Ediție specială, Iacob). M-am gândit și la traseul dinspre ecran spre viață al actorului care-l juca pe Tânăr (Dragoș Pâslaru) și - după ce „i-a făcut să bocească” pe cei care asistau la convorbirea lui telefonică filmată cu camera ascunsă - voia să știe dacă „a fost mișto”. O priveam pe Luminița Gheorghiu în secvența aceea scurtă unde nu zicea nici pâs și vedeam, aievea, tot Noul Cinema Românesc de după 2000. Îl priveam pe Geo Barton și vedeam, aievea, cinema-ul de tip Moara cu noroc.

M-am mai gândit, în fine, că pe atunci felul de a filma al lui Tatos și Daneliuc avea o alternativă (în 100 lei de Săucan, în Concurs, Dreptate în lanțuri, Pas în doi de Pița, în Sfârșitul nopții, Semnul șarpelui, Să mori rănit din dragoste de viață, Adela de Veroiu)...